După unele surse, în vremurile de glorie în România exista peste 5.000 de kilometri de cale ferată forestieră (CFF), diferită de cea a CFR-ului prin ecartamentul (distanţa dintre şine) mai mic, respectiv 760 mm. CFF erau folosite la transportul lemnului, dar şi pentru transport de persoane din zonele de munte sau chiar pentru turişti.
Încetul cu încetul, mai ales după 1990, acest tip de căi ferate a fost substituit de transportul lemnului cu camioanele, iar vechile locomotive şi şine de cale ferată au ajuns la fier vechi sau, în cel mai bun caz, la muzeu.
Singura cale ferată forestieră care astăzi mai funcţionează este Mocăniţa de pe Valea Vaserului. Ea îşi îndeplineşte până astăzi scopul său iniţial de cale ferată forestieră, transportul lemnelor.
Numită
adesea "Mocăniţa de pe Valea Vaserului", Calea Ferată Forestieră din Vişeu de
Sus se află chiar în nordul României, la graniţa cu Ucraina şi reprezintă o
bogăţie atât din punct de vedere tehnic, cât şi cultural. Pe o rută de aproape
60 kilometri distanţă circulă – pe lângă locomotive Diesel - până astăzi
locomotive cu abur înfocate cu lemn, lucru prin care CFF Vişeu de Sus
(prescurtare de la Calea Ferată Forestieră) devine cunoscută în întreaga lume
ca fiind ultima cale ferată forestieră adevărată, care funcţionează cu abur.
Exploatarea
feroviară este realizată din anul 2003 de firma română R.G.Holz Company S.R.L.,
căreia îi aparţine de asemenea şi suprafaţa depoului şi majoritatea vagoanelor
şi locomotivelor. La fel ca şi înainte, calea ferată şi o mare parte din
pădurile de pe Valea Vaserului sunt în proprietatea statului.
Din anul
2000 calea ferată forestieră este sprijinită şi din străinatate prin asociatia "Hilfe für die Wassertalbahn". Cu ajutorul elveţienilor s-au repus în funcţiune
locomotive care fuseseră retrase din funcţiune, s-au procurat noi vagoane de
persoane şi s-au resturat depoul şi cladirea istorică a gării. În jurul gării
din Vişeu de Sus există o infrastructură importantă care poate fi folosită
pentru dezvoltarea turismului.
Din anul
2005 circulă pentru vizitatori vagoane de persoane conform unui program şi
tractate de locomotive cu abur, iar din 2007 Valea Vaserului face parte din
Parcul Natural "Munţii Maramureşului" fiind sub protecţie europeană.
Menţionez că informaţiile despre Mocăniţa de pe Valea Vaserului sunt de pe site-ul dedicat: www.cffviseu.ro.
De la mine e doar constatarea - tristă, de altfel - că a fost nevoie de nişte elveţieni pentru punerea în valoare a mocăniţei. Privind partea plină a paharului, e bine şi aşa, chiar dacă preţurile pentru turiştii care merg astăzi cu acest tren al amintirilor e unu... "nemţesc". Mai exact, circa 10 euro pentru un adult şi ceva mai puţin pentru copii.
Recent, mi-am satisfăcut şi eu curiozitatea de a vedea pe viu mocăniţa despre care învăţasem în facultate. Un efort de vreo 300 de kilometri dus şi tot atâţia întors, de la Zalău la Vişeu de Sus, pe şosele nu foarte bune, dar care, până la urmă a meritat. Zona Văii Vaserului e una frumoasă - chiar dacă nu ieşită din comun - mai ales în culorile calde ale toamnei.
