Vântul "revoluţiei române" din decembrie 1989 a bătut şi prin Sălaj. Pe la Mineu...

Judeţul Sălaj a fost ocolit, în decembrie 1989, de evenimente majore. Din fericire, la noi nu au fost victime şi nici probleme deosebite cauzate de evenimentele din acele zile. Un eveniment notabil trebuie însă consemnat, chiar dacă puţină lume cunoaşte detalii despre el.



În 17 decembrie 1989 episcopul reformat László Tőkés era strămutat forţat, cu "căţel şi cu purcel", însoţit de impresionante forţe de ordine ale regimului comunist, la Mineu. La mijloc de decembrie 1989, într-o perioadă tulbure şi agitată pentru România, Tokes era exilat într-un sat uitat de lume, pentru a le sluji, chipurile, unei mâini de enoriaşi printre care se spune că existau şi informatori ai Securităţii. După 20 de ani, memoria celor ce au participat, într-un fel sau altul, la evenimentele de atunci, este selectivă, unele momente, precum sosirea la Mineu a unui personaj aflat în acele zile chiar şi în atenţia lui Ceauşescu, rămânând totuşi adânc întipărite. Preotul reformat Berke Sandor, ce slujea de fapt în Ulciug, dar venea de două ori pe săptămână şi la Mineu, îşi aminteşte perfect ziua de 17 decembrie şi sosirea lui Tokes.
"Îmi aduc aminte că era într-o duminică. Veneam să ţin slujba la Mineu şi, în Sălăţig, am văzut un convoi mare de maşini şi oameni. I-am depăşit, iar apoi am văzut că vin şi ei după mine, în sat. Am ajuns la biserică şi am început slujba. Nu erau mai mult de 10-11 enoriaşi. După circa 10 minute, a intrat în biserică protopopul Fodor Laszlo care a rugat bărbaţii să vină afară, să ajute la căratul bagajelor. După alte 10 minute, protopopul a revenit şi a spus să închei slujba, să vină şi femeile afară. Am ieşit şi eu şi am văzut o grămadă de miliţieni, o escortă întreagă ce venise cu Tokes. Am intrat şi eu în locuinţa de serviciu a parohiei, unde l-am văzut pe Tokes şi soţia s-a. I-am spus că în astfel de momente ar fi bine să ne rugăm, dar el nu m-a ascultat. Era concentrat la un aparat de radio şi tot muta scala să asculte ştiri", povesteşte Berke Sandor. Ştefan Baksai, un localnic ce a fost şi el prezent la evenimentele din acele zile, îşi aminteşte cum casa în care stătea Tokes era permanent supravegheată, împrejurul ei fiind instalate reflectoare ce luminau locuinţa toată noaptea. De asemenea, ca măsură suplimentară de siguranţă, la intrarea în sat a fost montată o barieră unde erau legitimaţi toţi cei care veneau sau plecau din Mineu. Atât "supraveghetorii" episcopului reformat cât şi bariera au dispărut în data de 22 decembrie.
 Amintiri din perioda respectivă are şi Andrei Şipoş, actualul preot reformat din centrul de comună Sălăţig. Şipoş, fost coleg cu Tokes la Institutul Teologic Protestant din Cluj-Napoca, locuia la vremea respectivă în localitatea Archid, la circa opt kilometri de Mineu. Date fiind măsurile stricte de supraveghere şi tensiunea momentului, acesta susţine că şi-a riscat pur şi simplu viaţa, încercând să-i ducă fostului său coleg un pachet de la rudele din Cluj-Napoca ale familiei exilate la Mineu.
"La vremea respectivă se zvonea că soţia lui László Tőkés, ce era gravidă, a fost bătută şi a avortat. Drept pentru care, rudele familiei din Cluj-Napoca le-au trimis un pachet, care conţinea, în principal, vată, pansamente şi medicamente. Nu mai reţin cum, pachetul, care cântărea vreo patru kilograme, a ajuns de la Cluj la Zalău, la sora mea, iar de aici, cu un autobuz, la noi, la Archid. Tokes nu era neapărat prietenul meu, ba chiar pot spune că nu-i împărtăşesc nici acum opiniile, dar era un gest de onoare pentru mine să încerc să îi duc pachetul", rememorează preotul, care continuă: "Era vorba de un drum de opt kilometri. Îmi aduc aminte perfect cizmele cu care am fost încălţat. Erau de culoare albastru deschis şi avem impresia că toată lumea cu care mă întâlneam se uita la ele. Am luat-o pe nişte drumuri lăturalnice pentru a ajunge la Mineu. La un moment dat, m-a ajuns o căruţă, iar căruţaşul mi-a strigat să sar în ea şi să mă acopăr, pentru a nu fi văzut. Am mers o perioadă cu el însă, la un moment dat, când am ajuns în vârful unui deal, în vale era un tractor care claxona şi semnaliza cu farurile, parcă pentru a ne avertiza să nu mergem mai departe. Am luat-o atunci din nou pe jos şi, când aproape se întuneca, am ajuns la Mineu, la o cunoştinţă ce locuia în apropierea casei unde a fost cazat Tokes. Acesta mi-a spus că nu are rost să încerc să ajung la episcopul reformat, pentru că e atâta lumină în jurul casei că nici un purice nu ar putea trece neobservat. Pentru că Tokes slujea la biserica din sat, a rămas ca pachetul să îi fie dat a doua zi, la slujba de dimineaţă. M-am întors, tot pe ocolite, şi am ajuns în cele din urmă la Bulgari, de unde am luat un autobuz pentru navetişti şi am venit la Zalău. În fine, cu o cursă de noapte am ajuns, pe la ora 1.00, acasă la Archid. Totul s-a petrecut în 21 decembrie". "Aveam trei copii mici atunci. Unul avea cinci ani, altul patru şi celălalt trei. Când a plecat de acasă nu am ştiut dacă ei vor mai avea tată. Imediat după plecarea lui a şi sunat miliţianul din sat să întrebe unde e soţul meu. Poate că pentru Tokes gestul a fost un fleac, însă pentru mine el a fost ieşit din comun", afirmă Ella Şipoş, soţia preotului. La 22 decembrie 1989, László Tőkés era deja numit  numit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale.
 În bisericuţa monument istoric, datând din 1435, unde a slujit vreme de câteva zile, exilul a fost marcat printr-o placă de marmură, pe care se poate citi, în limba maghiară, alături de un verset din Biblie, un text laconic: "Strămutarea forţată a lui Laszlo Tokes şi eliberarea sa".


Mineu, mica localitate de lângă Cehu Silvaniei în care trăiesc doar vreo 300 de suflete, din care circa jumătate sunt de religie reformată, va rămâne în istorie nu datorită bisericii monument istoric construită aici în urmă cu aproape şase secole ci aceluia care a slujit în ea, vreme de câteva zile, în decembrie 1989. 

"La Timişoara au avut loc aseară unele evenimente care s-au reluat astăzi la prânz. Pretextul l-a format aşa zisul preot reformat, care a fost sancţionat pe linia lor, l-au mutat din Timişoara în alt judeţ şi trebuia să plece din casa pe care o ocupa. N-a vrut să elibereze casa. Episcopul s-a adresat tribunalului, care a hotărît să-l evacueze. Lucrurile s-au tărăgănat mult. Ieri s-au dus să pună în aplicare hotărîrea tribunalului. El şi-a organizat un grup. Aici este amestecul cercurilor din afară, a cercurilor străine de spionaj: începînd cu Budapesta, pentru că el a dat şi un interviu" - Nicolae Ceauşescu - în şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 17 decembrie 1989.

P.S. Materialul de mai sus reproduce aproape integral un articol realizat de subsemnatul în anul 2009, la împlinirea a 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, publicat la vremea respectivă în cotidianul Magazin Sălăjean.

Groza. Mircea Groza

Cu şapca militărească trasă pe ochi, putând o barbă de câteva zile şi haine kaki, pe Mircea Groza îl poţi vedea dimineaţă de dimineaţă, venind cu bicicleta, la piaţa din Zalău, pentru a cumpăra, direct de la ţărani, verdeţuri, brânzeturi şi poate chiar o bucată de slănină preparată tradiţional. Foloseşte bicicleta pentru că e mai sănătos, dar şi pentru că nu-i place şofatul. Modest, cu mult bun simţ şi cu o bicicletă la care nu renunţă indiferent de vreme, aşa îl ştiu zălăuanii pe cel mai vestit bucătar al Sălajului, pe cel care a reuşit să transforme o pasiune într-o meserie pentru care este apreciat în judeţ, dar şi în ţară.  

"M-am apucat serios de gătit după ce m-am căsătorit", îmi spunea glumind, cu câţiva ani în urmă, Mircea Groza. Lăsând gluma la o parte, Groza are, de fapt, o serioasă moştenire genetică în domeniul artei culinare. "E o tradiţie în familie. Bunica a fost socăciţă în Hida, în casele grofilor unguri şi ale evreilor mai bogaţi. A fost o persoană foarte ordonată şi a notat multe reţete. Şi mama a fost o foarte bună gospodină", îşi aminteşte bucătarul care  începând cu anul 1977 a umblat în foarte multe ţări, în calitate de angajat al defunctului Oficiu Judeţean de Turism (OJT), prilej cu care a văzut şi a adunat o sumedenie de reţete ale unor specialităţi culinare de pe toate meridianele globului, peste tot având uşa deschisă cu o sticlă de pălincă. Dintre bucatele din ţara noastră, le apreciază cel mai multe pe cele tradiţionale ţărăneşti, fie ele româneşti, maghiare sau evreieşti, dar şi bucătăria din imperiu roman, care folosea, nu întâmplător se pare, multe din ierburile ce cresc astăzi în perimetrul castrului roman de la Porolissum.

Încet dar sigur, Mircea Groza a devenit, de-a lungul anilor, un căutător şi un păstrător al reţetelor tradiţionale din Sălaj, pe care le pune în practică cu o dexteritate şi o plăcere greu de egalat. De la această plăcere i se trag multe emisiuni de televiziune, multe mese festive preparate pentru oaspeţi şi turişti care trec prin Sălaj şi, nu în ultimul rând, o apariţie consistentă în ultimul album de fotografie "ROST - Esenţe, gusturi şi stări româneşti", al artistului fotograf Răzvan Voiculescu.

Am avut plăcerea să fac mai multe deplasări pe teren, în judeţ, cu Mircea Groza, în căutarea unor subiecte jurnalistice. Am fost împreună cu Mircea şi soţia lui în două locuri mai puţine cunoscute şi umblate, mai exact satul Stana - unde se află casa în care a locuit Onisifor Ghibu dar şi aşa-numita Casă a Ciorii, fostă reşedinţă a arhitectului maghiar Koss Karolyi şi satul de slovaci Făgetu - unde l-am găsit pe bătrânul ce a cântat pe scenă alături de Maria Lătăreţu. 

Dacă eu am fost interesat de partea de documentare jurnalistică, Mircea Groza nu a pierdut prilejul de a mai aduna câteva reţete, de sarmale cu hribi şi cartofi sau de pălincă de cireşe amare şi de secărică.       

Una peste alta, un om colorat într-o lume de multe ori cenuşie, un om cu care nu te plictiseşti niciodată pentru ştia să povestească - nu doar să gătească - întâmplări care mai de care mai interesante, de la vânătorile clandestine ale lui Nicu Ceauşescu în Sălaj până la subiecte de actualitate.

Cam aşa îl văd eu acum pe Groza. Mircea Groza. 

     
  

Sălăjeanul ce a cântat cu Maria Lătăreţu

Are 81 de ani şi o ţinută ce emană demnitate, în ciuda hainelor ponosite pe care le poartă şi a greutăţilor pe care cu siguranţă le-a întâmpinat în decursul vieţii. În cheamă Ioan Pisek, e de etnie slovacă şi s-a născut în 1932, la Drighiu, în judeţul Sălaj. 

 Dragostea şi vremurile l-au adus însă în localitatea Făgetu, satul în care trăieşte cea mai mare comunitate de slovaci din judeţ - peste 700. Aşa cum ne povesteşte cu un accent ciudat, într-o frumoasă zi de început de decembrie 2013, a făcut armata timp de mai bine de trei ani, în mai multe zone ale ţării, printre care şi Bucureşti. S-a eliberat din armată în 1945, nu înainte însă de a cânta alături de Maria Lătăreţu, cea supranumită de Privighetoarea Gorjului sau Crăiasa cântecului românesc.

"M-a învăţat să cânt un unchi de-al meu. Am cântat cu Maria Lătăreţu două luni şi 14 zile şi am făcut plăci. S-au bătut plăci care au mers în Rusia, în Cehoslovacia şi în Bulgaria", povesteşte bătrânul. "Frunză verde trei spanace" este una din aceste melodii, pe care Ioan Pisek şi-o mai aminteşte şi astăzi, chiar dacă versurile se mai amestecă în glasul său tremurat, dar încă puternic şi melodios: "Frunză verde tri spănace/ Nu ştiu dorul eu ce face/ Frunză verde tri spănace/ Nu ştiu Nicu ce mai face, puiule, doruleţul meu/ Când îmi vine dor de tine/ Arde inimioare-n mine/ Când îmi vine dor de gură/ Ies afar’ mă uit la lună, puiule, doruleţul meu/ D-ar şti luna a vorbi/ Dorul mi l-ar potoli/ Spune lună, spune-mi mie/ Cum să găsesc dorul mândrei meu, puiule, doruleţul meu/ Uite mândra mea ce face/ ea se iubeşte cum îi place/ Şi aseară era la portiţă/ A stat de vorbă cu Gheorghiţă, puiule, doruleţul meu".

Bătrânul din Făgetu nu ştie să cânte doar cu glasul, ci şi din frunză, meşteşug preluat şi de fiul său, Iancu.

Bucureştiul vremurilor în care slovacul cânta pe scenă cu Maria Lătăreţu l-a cucerit pe acesta, un lucru absolut normal dacă ne gândim la satul din care a plecat, cu gospodării la sute metri distanţă unele de altele, fără apă curentă, energie electrică sau drumuri. De altfel, cu un zâmbet în colţul gurii bătrânul îşi aminteşte că a fost la un pas de a rămâne în capitală. O văduvă fermecată de înfăţişarea şi glasul slovacului i-a cerut să nu se mai întorcă la soţia din Făgetu, fiind de acord să-i plătească chiar chetuielile legate de divorţ. Bărbatul n-a acceptat însă propunerea şi a revenit la căsuţa lui modestă din micul satul în care trăiau cei de-un neam şi de-o limbă cu el. Acolo l-am aflat şi noi, pentru a ne spune poveste de mai sus, alături de multe alte lucruri interesante, precum reţetele plăcintelor slovace cu cartofi sau secretul preparării pălincii din cireşe sălbatice.
Privind apusul de soare la Făgetu, l-am înţeles şi noi bătrân pentru alegerea sa.

  

Dilema veşniciei rurale

Nimeni nu se mai îndoieşte da faptul că veşnicia s-a născut la sat. Întrebarea pe care trebuie acum să ne-o punem este dacă satul românesc va fi veşnic. Şi când spun asta, mă gândesc la arhitectura sa tradiţională, obiceiurile şi portul popular. Case moderne ce nu au nimic în comun cu particularităţile arhitecturale specifice satelor nostre şi multe alte tehnologii moderne transformă mediul rural omorând frumuseţea şi eleganţa simplă a ţăranului român. Puţini meşteri populari sau iubitori ai frumosului rural fac eforturi pentru conservarea şi perpetuarea tradiţionalului din satele noastre. 

Florica Criste, din Cizer, este o astfel de persoană, iar faptul că nepotul ei poartă la sărbători o cămăşuţă de in brodată cu motive locale spune multe despre eforturile ei de a păstra ce mai există încă. 

Casa ei din Cizer a fost reabilitată recent şi se speră că un circuit turistic o va putea aduce în atenţia tuturor celor apreciază aceste frumuseţi, fie ei români sau străini.

Alţi iubitori ai frumosului din mediul rural sunt cei din familia Bodea, din Iaz, tată şi fiică, ce şi-au adus în curte, nu fără eforturi deosebite, o altă casă tradiţională, pentru a putea fi astfel salvată pentru veşnicie. 

Mai mult decât vorbele, sper ca imaginile să vorbească despre frumuseţea veşnică a satului românesc. 

   

Dimineaţa devreme

Sunt un matinal. Nu ştiu dacă din cauza orei la care m-am născut, a zodiei sau pur şi simplu pentru că sunt... matinal. Plăcerea de a mă trezi dis-de-dimineaţă îmi este răsplătită, uneori, cu boabe de rouă şi flori de munte. Aşa s-a întâmplat şi într-o dimineaţă de sâmbătă, la munte, la Măguri - Răcătău, în judeţul Cluj.

Cu o cafea în mâna dreaptă şi soarele în stânga, m-am plimbat printre flori, iarbă şi alte frumuseţi de munte acoperite de rouă. A fost o plăcere greu de descris în cuvinte. Poate mai bine să o redau în fotografii.

O destinaţie captivantă - Salina Turda

Cele aproape şase milioane de euro investiţi, parte din fonduri europene, parte de către administraţia locală, au transformat salina din Turda într-un obiectiv turistic important - poate chiar cel mai important - al Transilvaniei.



După modernizare s-au scris multe materiale de presă despre noua înfăţişare a salinei, una cu adevărat spectaculoasă, dar şi practică, atât pentru cei care vor doar să o viziteze sau au nevoie de tratament (în special pentru afecţiunile căilor respiratorii).

Fără pretenţia că am descoperit America, am surprins şi eu, în câteva imagini, frumuseţea locului. Pentru cei interesaţi de vizitarea salinei, preţul de intrare este de 15 lei pentru adulţi şi 8 lei pentru copii, elevi şi studenţi.

Lucrările de modernizare s-au concretizat în: Mina Rudolf - construirea unui lift panoramic, a unei  piste de minigolf, a două piste de minibowling, a unui teren de sport, a unui amfiteatru cu 180 de locuri, a unui carusel şi a fost amenajat un loc de joacă pentru copii; Mina Terezia - a fost deschisă publicului, accesul pe vatra minei fiind posibil prin circulaţie pe compartimentul cu scări sau cu un ascensor, a fost amenajat lacul subteran pentru a oferi turiştilor o plimbare romantică cu barca la 112 m în adâncul muntelui de sare; Mina Ghizela - a fost amenajată şi transformată pentru a deservi exclusiv activitatea de tratament balnear (sursa www. salinaturda.eu).