Călător prin munţi (I) Şureanu - Valea Frumoasei, Iezerul Şureanului

În Munţii Şureanu am ajuns atras de lacul Oaşa, o impresionantă întindere de apă de la granița județelor Alba și Sibiu, însă în cele din urmă am poposit în vecinătatea lui doar preţ de câteva fotografii. Şi asta pentru că Munţii Şureanu sau mai exact porţiunea dintre lacul Oaşa şi vârful Şureanu a fost una care a eclipsat total lacul de acumulare de pe râul Sebeş. Asta dacă nu pui la socoteală cei circa 15 kilometri de drum de pământ, vălurit şi accidentat, de la lac până la zona în care încep traseele turistice ce duc la vârfurile Şureanu şi Sf. Petru. 

 Trebuie să recunosc că nu mai ţineam minte descrierea zonei făcută de Mihal Sadoveanu (nici nu sunt sigur că am citit-o în copilărie), însă căutând acum pasajele despre Valea Frumoasei, îmi dau seama că locurile sunt la fel de frumoase ca cele văzute de scriitorul moldovean.

"Cum spun, se află undeva, în ţara Ardealului, între ţinuturile Inidoarei şi a Albei, o apă viforoasă. Oamenii dinspre câmpie îi spun Sebeş: cei vechi de înălţimi îi zic încă Frumoasa. (...) Volbura apei tună între codri. Au trebuit sute de mii de ani puhoiului să spargă stânca şi s-o lucreze cu bătaia-i nedomolită, fasonând-o cu o fantezie veşnic înoită. (...) Din locurile acestea unde am petrecut şi am stat privind, cu sufletul îmblânzit de dulceaţa lor, se desfăşură păduri după păduri, şi iarăşi păduri nesfârşite. Acolo-i împărăţia sălbăticiunilor, cât ţin munţii şi sihlele. Într-o parte se suie cătră Dumnezeu vârful lui Pătru; mi se părea aproape, dar până la el umblă păstorii două zile, şi în râpile lui goale stăruiau încă - la vreme de vară - zăpezile de iarna trecută. Mai departe, se scria pe cer linia Şurianului" - Mihail Sadoveanu.   

Într-adevăr, într-o frumoasă sâmbătă de final de mai, pe traseul spre vârful Şureanu am mai găsit pete de zăpadă. Dar nu numai zăpadă, ci şi un impresionant covor violet de brânduşe, cu petalele delicate ţâşnind printre firele uscate ale ierburilor de munte. 

Aproape de cabana Şureanu, chiar la baza pintenului de munte al cărui vârf poartă acelaşi nume, un ochi de apă verde smarald îţi taie răsuflarea prin frumuseţea lui, vegheată de molizi seculari şi o pătură deasă de jnepeni. E Lacul Şureanu sau Iezerul Şureanului, un loc de unde îţi doreşti să rămâi într-o meditaţie perpetuă. 

Paşii însă te atrag către vârf însă, iar odată cu creşterea altitudii priveliştea care se deschide este una de-a dreptul impesionantă. Culmi muntoase şi văi se succed în toate direcţiile, copleşindu-te cu un verde încă crud al pajiştilor şi pădurilor. 

Un reportaj şi două mori. Cu valţuri...

Mă uit la data ultimei postări şi constat că n-am mai publicat nimic pe blog de mai bine de un an. Deşi ar fi fost câteva fotografii care cred că ar fi meritat să fie promovate aici. Facebook însă şi-a luat tributul şi, amăgit de strălucirea efemeră a postărilor de pe reţeaua de socializare menţionată, am neglijat blogul. Revin însă astăzi pentru că de data aceasta chiar vreau să împărtăşesc ceva cu puţinii mei cititori. 

După ceva mai bine de 15 ani de jurnalism (dacă am calculat bine), ieri am avut pentru prima dată satisfacţia că un articol de-al meu a  schimbat ceva în bine. În luna februarie relatam într-un reportaj situaţia nu tocmai fericită a două mori tradiţionale cu valţuri, din Sălaj, ameninţate cu dispariţia în situaţia în care nimeni n-ar fi luat măsuri pentru protejarea lor. Una dintre ele, cea din localitatea Dragu, nici nu mai este funcţională, dar majoritatea utilajelor există şi poate fi repusă în funcţiune cu eforturi minime. Moara din Hida, singura cu valţuri încă funcţională, este într-o situaţie bună, însă cei doi fraţi Sâmpetrean, care îi mai ştiu încă secretele sunt deja pensionari şi nu se ştie cine îi va urma în meseria de morar. 

Reportajul din februarie, urmat de demersurile Valeriei Lehene conductor arhitect în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional (DJCPN) Sălaj şi ale Irinei Iamandescu, preşedintele al AIR - Asociaţia pentru Arheologie Industrială din România, dar şi profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Bucureşti au făcut posibilă demararea procesului de clasare a celor două mori ca monumente de arhitectură industrială. Cu puţin noroc, dacă lucrurile îşi urmează cursul normal, morile vor deveni primele clădiri industriale din judeţ protejate ca monumente istorice.

Pentru cei care nu le-au trecut încă pragul, cele două mori sunt adevărate bijuterii arhitecturale, cu utilaje provenind de la compania Ganz-Danubius din Budapesta, dar şi de la o fabrică de profil din Timişoara. 

Potrivit "săpăturilor" Valeriei Lehene, compania Ganz-Danubius din Budapesta producea mijloace de transport – trenuri, tramvaie, vapoare, generatoare electrice, structuri metalice de pod şi a jucat un rol important în construirea infrastructurii Regatului Ungar şi Imperiului Austro-Ungar. În cadrul companiei, inginerul Andras Mechvart, director general al companiei, a fondat Departamentul de Inginerie Electrică. Acesta a fost co-autor a mai multor invenţii. Două dintre propriile sale brevete cele mai importante se referă la moara cu valţuri şi plugul rotativ. Prin inventarea morii cu valţuri a revoluţionat industria de morărit.

Construită între anii 1932-1934, moara din Hida era, la momentul inaugurării, una dintre cele mai mari şi mai moderne din zonă. Cele patru valţuri de măcinat grâul fuseseră aduse de la o renumită fabrică din Ungaria, Ganz Danubius Budapesta, o parte din utilaje provenind de la fabrica timişoreană "Klug - construcţiuni de maşine şi mori". Întreaga moară era acţionată la început de un motor cu aburi, pentru funcţionarea căruia au fost sacrificaţi mulţi arbori din pădurile satului. Motorul nu deservea doar moara, ci o întreagă mică industrie locală, ce includea un gater, o presă de ulei şi o instalaţie de dărăcit lână. Instalaţia cu aburi a fost înlocuită cu una ce funcţiona cu gaz rezultat tot din arderea lemnelor, mai apoi cu două motoare diesel şi, în fine, din 1963 şi până astăzi, cu un motor electric de dimensiuni impresionante.

La o aruncătură de băţ de Hida se află localitatea Dragu, unde o altă moară cu valţuri, cu câţiva ani mai în vârstă ca cea prezentată, este, cel puţin pentru moment, nefuncţională, dar cu toate utilajele la locul lor. Unele site de cernut făina au fost roase de şoareci, unele utilaje au nevoie de mici reparaţii, însă moara, care este actualmente în proprietatea primăriei, ar putea fi readusă la viaţă cu cheltuieli minime. Naţionalizată în 1948, moara a ajuns în prezent în proprietatea primăriei, care a închiriat-o în ultimii ani familiei Evei Tulgodi. Din păcate, lipsa clienţilor a făcut imposibilă menţinerea în funcţiune a morii, o problemă importantă fiind şi imposibilitatea găsirii unor morari, după ce tatăl şi soţul Evei au decedat. Acesta şi-ar dori însă ca moara să nu fie abandonată şi distrusă, ci să fie redeschisă şi, mai mult, chiar inclusă într-un circuit turistic.

Includerea pe lista monumentelor istorice a morilor din Dragu şi Hida deschide o sumedenie de posibilităţi privind valorificarea lor, în primul rând din punct de vedere turistic dar, cel mai important, le salvează de la dispariţie. 

Rapsodie de... primăvară

Din depărtare pădurea pare lipsită de viaţă, cu nuanţe de gri şi maro, obosită după o iarnă lungă şi cu zăpadă puţină. Întrând printre arbori, imaginea devine cu totul alta, cu multe crengi înmugurite şi mici frunze timide, abia ieşite la lumină.

Frunzele căzute în toamnă acoperă solul, dar lasă ici şi colo loc pentru flori cu petale transparente.

Verde, viaţă renăscută şi multă culoare.

O adevărată rapsodie... de primăvară.    

Rapsodie în alb şi roşu

După îndelungi aşteptări, zăpada s-a lăsat convinsă să vină şi pe la noi. Minusculele pulsaţii sângerii ale fructelor de pădure au creat în cinstea ei o adevărată rapsodie în alb şi roşu. 

Ca întotdeauna, natura mă încântă prin frumuseţe în simplitate, dovedindu-şi, dacă mai era necesar, perfecţiunea.

Vântul "revoluţiei române" din decembrie 1989 a bătut şi prin Sălaj. Pe la Mineu...

Judeţul Sălaj a fost ocolit, în decembrie 1989, de evenimente majore. Din fericire, la noi nu au fost victime şi nici probleme deosebite cauzate de evenimentele din acele zile. Un eveniment notabil trebuie însă consemnat, chiar dacă puţină lume cunoaşte detalii despre el.



În 17 decembrie 1989 episcopul reformat László Tőkés era strămutat forţat, cu "căţel şi cu purcel", însoţit de impresionante forţe de ordine ale regimului comunist, la Mineu. La mijloc de decembrie 1989, într-o perioadă tulbure şi agitată pentru România, Tokes era exilat într-un sat uitat de lume, pentru a le sluji, chipurile, unei mâini de enoriaşi printre care se spune că existau şi informatori ai Securităţii. După 20 de ani, memoria celor ce au participat, într-un fel sau altul, la evenimentele de atunci, este selectivă, unele momente, precum sosirea la Mineu a unui personaj aflat în acele zile chiar şi în atenţia lui Ceauşescu, rămânând totuşi adânc întipărite. Preotul reformat Berke Sandor, ce slujea de fapt în Ulciug, dar venea de două ori pe săptămână şi la Mineu, îşi aminteşte perfect ziua de 17 decembrie şi sosirea lui Tokes.
"Îmi aduc aminte că era într-o duminică. Veneam să ţin slujba la Mineu şi, în Sălăţig, am văzut un convoi mare de maşini şi oameni. I-am depăşit, iar apoi am văzut că vin şi ei după mine, în sat. Am ajuns la biserică şi am început slujba. Nu erau mai mult de 10-11 enoriaşi. După circa 10 minute, a intrat în biserică protopopul Fodor Laszlo care a rugat bărbaţii să vină afară, să ajute la căratul bagajelor. După alte 10 minute, protopopul a revenit şi a spus să închei slujba, să vină şi femeile afară. Am ieşit şi eu şi am văzut o grămadă de miliţieni, o escortă întreagă ce venise cu Tokes. Am intrat şi eu în locuinţa de serviciu a parohiei, unde l-am văzut pe Tokes şi soţia s-a. I-am spus că în astfel de momente ar fi bine să ne rugăm, dar el nu m-a ascultat. Era concentrat la un aparat de radio şi tot muta scala să asculte ştiri", povesteşte Berke Sandor. Ştefan Baksai, un localnic ce a fost şi el prezent la evenimentele din acele zile, îşi aminteşte cum casa în care stătea Tokes era permanent supravegheată, împrejurul ei fiind instalate reflectoare ce luminau locuinţa toată noaptea. De asemenea, ca măsură suplimentară de siguranţă, la intrarea în sat a fost montată o barieră unde erau legitimaţi toţi cei care veneau sau plecau din Mineu. Atât "supraveghetorii" episcopului reformat cât şi bariera au dispărut în data de 22 decembrie.
 Amintiri din perioda respectivă are şi Andrei Şipoş, actualul preot reformat din centrul de comună Sălăţig. Şipoş, fost coleg cu Tokes la Institutul Teologic Protestant din Cluj-Napoca, locuia la vremea respectivă în localitatea Archid, la circa opt kilometri de Mineu. Date fiind măsurile stricte de supraveghere şi tensiunea momentului, acesta susţine că şi-a riscat pur şi simplu viaţa, încercând să-i ducă fostului său coleg un pachet de la rudele din Cluj-Napoca ale familiei exilate la Mineu.
"La vremea respectivă se zvonea că soţia lui László Tőkés, ce era gravidă, a fost bătută şi a avortat. Drept pentru care, rudele familiei din Cluj-Napoca le-au trimis un pachet, care conţinea, în principal, vată, pansamente şi medicamente. Nu mai reţin cum, pachetul, care cântărea vreo patru kilograme, a ajuns de la Cluj la Zalău, la sora mea, iar de aici, cu un autobuz, la noi, la Archid. Tokes nu era neapărat prietenul meu, ba chiar pot spune că nu-i împărtăşesc nici acum opiniile, dar era un gest de onoare pentru mine să încerc să îi duc pachetul", rememorează preotul, care continuă: "Era vorba de un drum de opt kilometri. Îmi aduc aminte perfect cizmele cu care am fost încălţat. Erau de culoare albastru deschis şi avem impresia că toată lumea cu care mă întâlneam se uita la ele. Am luat-o pe nişte drumuri lăturalnice pentru a ajunge la Mineu. La un moment dat, m-a ajuns o căruţă, iar căruţaşul mi-a strigat să sar în ea şi să mă acopăr, pentru a nu fi văzut. Am mers o perioadă cu el însă, la un moment dat, când am ajuns în vârful unui deal, în vale era un tractor care claxona şi semnaliza cu farurile, parcă pentru a ne avertiza să nu mergem mai departe. Am luat-o atunci din nou pe jos şi, când aproape se întuneca, am ajuns la Mineu, la o cunoştinţă ce locuia în apropierea casei unde a fost cazat Tokes. Acesta mi-a spus că nu are rost să încerc să ajung la episcopul reformat, pentru că e atâta lumină în jurul casei că nici un purice nu ar putea trece neobservat. Pentru că Tokes slujea la biserica din sat, a rămas ca pachetul să îi fie dat a doua zi, la slujba de dimineaţă. M-am întors, tot pe ocolite, şi am ajuns în cele din urmă la Bulgari, de unde am luat un autobuz pentru navetişti şi am venit la Zalău. În fine, cu o cursă de noapte am ajuns, pe la ora 1.00, acasă la Archid. Totul s-a petrecut în 21 decembrie". "Aveam trei copii mici atunci. Unul avea cinci ani, altul patru şi celălalt trei. Când a plecat de acasă nu am ştiut dacă ei vor mai avea tată. Imediat după plecarea lui a şi sunat miliţianul din sat să întrebe unde e soţul meu. Poate că pentru Tokes gestul a fost un fleac, însă pentru mine el a fost ieşit din comun", afirmă Ella Şipoş, soţia preotului. La 22 decembrie 1989, László Tőkés era deja numit  numit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale.
 În bisericuţa monument istoric, datând din 1435, unde a slujit vreme de câteva zile, exilul a fost marcat printr-o placă de marmură, pe care se poate citi, în limba maghiară, alături de un verset din Biblie, un text laconic: "Strămutarea forţată a lui Laszlo Tokes şi eliberarea sa".


Mineu, mica localitate de lângă Cehu Silvaniei în care trăiesc doar vreo 300 de suflete, din care circa jumătate sunt de religie reformată, va rămâne în istorie nu datorită bisericii monument istoric construită aici în urmă cu aproape şase secole ci aceluia care a slujit în ea, vreme de câteva zile, în decembrie 1989. 

"La Timişoara au avut loc aseară unele evenimente care s-au reluat astăzi la prânz. Pretextul l-a format aşa zisul preot reformat, care a fost sancţionat pe linia lor, l-au mutat din Timişoara în alt judeţ şi trebuia să plece din casa pe care o ocupa. N-a vrut să elibereze casa. Episcopul s-a adresat tribunalului, care a hotărît să-l evacueze. Lucrurile s-au tărăgănat mult. Ieri s-au dus să pună în aplicare hotărîrea tribunalului. El şi-a organizat un grup. Aici este amestecul cercurilor din afară, a cercurilor străine de spionaj: începînd cu Budapesta, pentru că el a dat şi un interviu" - Nicolae Ceauşescu - în şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 17 decembrie 1989.

P.S. Materialul de mai sus reproduce aproape integral un articol realizat de subsemnatul în anul 2009, la împlinirea a 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, publicat la vremea respectivă în cotidianul Magazin Sălăjean.

Groza. Mircea Groza

Cu şapca militărească trasă pe ochi, putând o barbă de câteva zile şi haine kaki, pe Mircea Groza îl poţi vedea dimineaţă de dimineaţă, venind cu bicicleta, la piaţa din Zalău, pentru a cumpăra, direct de la ţărani, verdeţuri, brânzeturi şi poate chiar o bucată de slănină preparată tradiţional. Foloseşte bicicleta pentru că e mai sănătos, dar şi pentru că nu-i place şofatul. Modest, cu mult bun simţ şi cu o bicicletă la care nu renunţă indiferent de vreme, aşa îl ştiu zălăuanii pe cel mai vestit bucătar al Sălajului, pe cel care a reuşit să transforme o pasiune într-o meserie pentru care este apreciat în judeţ, dar şi în ţară.  

"M-am apucat serios de gătit după ce m-am căsătorit", îmi spunea glumind, cu câţiva ani în urmă, Mircea Groza. Lăsând gluma la o parte, Groza are, de fapt, o serioasă moştenire genetică în domeniul artei culinare. "E o tradiţie în familie. Bunica a fost socăciţă în Hida, în casele grofilor unguri şi ale evreilor mai bogaţi. A fost o persoană foarte ordonată şi a notat multe reţete. Şi mama a fost o foarte bună gospodină", îşi aminteşte bucătarul care  începând cu anul 1977 a umblat în foarte multe ţări, în calitate de angajat al defunctului Oficiu Judeţean de Turism (OJT), prilej cu care a văzut şi a adunat o sumedenie de reţete ale unor specialităţi culinare de pe toate meridianele globului, peste tot având uşa deschisă cu o sticlă de pălincă. Dintre bucatele din ţara noastră, le apreciază cel mai multe pe cele tradiţionale ţărăneşti, fie ele româneşti, maghiare sau evreieşti, dar şi bucătăria din imperiu roman, care folosea, nu întâmplător se pare, multe din ierburile ce cresc astăzi în perimetrul castrului roman de la Porolissum.

Încet dar sigur, Mircea Groza a devenit, de-a lungul anilor, un căutător şi un păstrător al reţetelor tradiţionale din Sălaj, pe care le pune în practică cu o dexteritate şi o plăcere greu de egalat. De la această plăcere i se trag multe emisiuni de televiziune, multe mese festive preparate pentru oaspeţi şi turişti care trec prin Sălaj şi, nu în ultimul rând, o apariţie consistentă în ultimul album de fotografie "ROST - Esenţe, gusturi şi stări româneşti", al artistului fotograf Răzvan Voiculescu.

Am avut plăcerea să fac mai multe deplasări pe teren, în judeţ, cu Mircea Groza, în căutarea unor subiecte jurnalistice. Am fost împreună cu Mircea şi soţia lui în două locuri mai puţine cunoscute şi umblate, mai exact satul Stana - unde se află casa în care a locuit Onisifor Ghibu dar şi aşa-numita Casă a Ciorii, fostă reşedinţă a arhitectului maghiar Koss Karolyi şi satul de slovaci Făgetu - unde l-am găsit pe bătrânul ce a cântat pe scenă alături de Maria Lătăreţu. 

Dacă eu am fost interesat de partea de documentare jurnalistică, Mircea Groza nu a pierdut prilejul de a mai aduna câteva reţete, de sarmale cu hribi şi cartofi sau de pălincă de cireşe amare şi de secărică.       

Una peste alta, un om colorat într-o lume de multe ori cenuşie, un om cu care nu te plictiseşti niciodată pentru ştia să povestească - nu doar să gătească - întâmplări care mai de care mai interesante, de la vânătorile clandestine ale lui Nicu Ceauşescu în Sălaj până la subiecte de actualitate.

Cam aşa îl văd eu acum pe Groza. Mircea Groza. 

     
  

Sălăjeanul ce a cântat cu Maria Lătăreţu

Are 81 de ani şi o ţinută ce emană demnitate, în ciuda hainelor ponosite pe care le poartă şi a greutăţilor pe care cu siguranţă le-a întâmpinat în decursul vieţii. În cheamă Ioan Pisek, e de etnie slovacă şi s-a născut în 1932, la Drighiu, în judeţul Sălaj. 

 Dragostea şi vremurile l-au adus însă în localitatea Făgetu, satul în care trăieşte cea mai mare comunitate de slovaci din judeţ - peste 700. Aşa cum ne povesteşte cu un accent ciudat, într-o frumoasă zi de început de decembrie 2013, a făcut armata timp de mai bine de trei ani, în mai multe zone ale ţării, printre care şi Bucureşti. S-a eliberat din armată în 1945, nu înainte însă de a cânta alături de Maria Lătăreţu, cea supranumită de Privighetoarea Gorjului sau Crăiasa cântecului românesc.

"M-a învăţat să cânt un unchi de-al meu. Am cântat cu Maria Lătăreţu două luni şi 14 zile şi am făcut plăci. S-au bătut plăci care au mers în Rusia, în Cehoslovacia şi în Bulgaria", povesteşte bătrânul. "Frunză verde trei spanace" este una din aceste melodii, pe care Ioan Pisek şi-o mai aminteşte şi astăzi, chiar dacă versurile se mai amestecă în glasul său tremurat, dar încă puternic şi melodios: "Frunză verde tri spănace/ Nu ştiu dorul eu ce face/ Frunză verde tri spănace/ Nu ştiu Nicu ce mai face, puiule, doruleţul meu/ Când îmi vine dor de tine/ Arde inimioare-n mine/ Când îmi vine dor de gură/ Ies afar’ mă uit la lună, puiule, doruleţul meu/ D-ar şti luna a vorbi/ Dorul mi l-ar potoli/ Spune lună, spune-mi mie/ Cum să găsesc dorul mândrei meu, puiule, doruleţul meu/ Uite mândra mea ce face/ ea se iubeşte cum îi place/ Şi aseară era la portiţă/ A stat de vorbă cu Gheorghiţă, puiule, doruleţul meu".

Bătrânul din Făgetu nu ştie să cânte doar cu glasul, ci şi din frunză, meşteşug preluat şi de fiul său, Iancu.

Bucureştiul vremurilor în care slovacul cânta pe scenă cu Maria Lătăreţu l-a cucerit pe acesta, un lucru absolut normal dacă ne gândim la satul din care a plecat, cu gospodării la sute metri distanţă unele de altele, fără apă curentă, energie electrică sau drumuri. De altfel, cu un zâmbet în colţul gurii bătrânul îşi aminteşte că a fost la un pas de a rămâne în capitală. O văduvă fermecată de înfăţişarea şi glasul slovacului i-a cerut să nu se mai întorcă la soţia din Făgetu, fiind de acord să-i plătească chiar chetuielile legate de divorţ. Bărbatul n-a acceptat însă propunerea şi a revenit la căsuţa lui modestă din micul satul în care trăiau cei de-un neam şi de-o limbă cu el. Acolo l-am aflat şi noi, pentru a ne spune poveste de mai sus, alături de multe alte lucruri interesante, precum reţetele plăcintelor slovace cu cartofi sau secretul preparării pălincii din cireşe sălbatice.
Privind apusul de soare la Făgetu, l-am înţeles şi noi bătrân pentru alegerea sa.