Călător prin munţi (I) Şureanu - Valea Frumoasei, Iezerul Şureanului

În Munţii Şureanu am ajuns atras de lacul Oaşa, o impresionantă întindere de apă de la granița județelor Alba și Sibiu, însă în cele din urmă am poposit în vecinătatea lui doar preţ de câteva fotografii. Şi asta pentru că Munţii Şureanu sau mai exact porţiunea dintre lacul Oaşa şi vârful Şureanu a fost una care a eclipsat total lacul de acumulare de pe râul Sebeş. Asta dacă nu pui la socoteală cei circa 15 kilometri de drum de pământ, vălurit şi accidentat, de la lac până la zona în care încep traseele turistice ce duc la vârfurile Şureanu şi Sf. Petru. 

 Trebuie să recunosc că nu mai ţineam minte descrierea zonei făcută de Mihal Sadoveanu (nici nu sunt sigur că am citit-o în copilărie), însă căutând acum pasajele despre Valea Frumoasei, îmi dau seama că locurile sunt la fel de frumoase ca cele văzute de scriitorul moldovean.

"Cum spun, se află undeva, în ţara Ardealului, între ţinuturile Inidoarei şi a Albei, o apă viforoasă. Oamenii dinspre câmpie îi spun Sebeş: cei vechi de înălţimi îi zic încă Frumoasa. (...) Volbura apei tună între codri. Au trebuit sute de mii de ani puhoiului să spargă stânca şi s-o lucreze cu bătaia-i nedomolită, fasonând-o cu o fantezie veşnic înoită. (...) Din locurile acestea unde am petrecut şi am stat privind, cu sufletul îmblânzit de dulceaţa lor, se desfăşură păduri după păduri, şi iarăşi păduri nesfârşite. Acolo-i împărăţia sălbăticiunilor, cât ţin munţii şi sihlele. Într-o parte se suie cătră Dumnezeu vârful lui Pătru; mi se părea aproape, dar până la el umblă păstorii două zile, şi în râpile lui goale stăruiau încă - la vreme de vară - zăpezile de iarna trecută. Mai departe, se scria pe cer linia Şurianului" - Mihail Sadoveanu.   

Într-adevăr, într-o frumoasă sâmbătă de final de mai, pe traseul spre vârful Şureanu am mai găsit pete de zăpadă. Dar nu numai zăpadă, ci şi un impresionant covor violet de brânduşe, cu petalele delicate ţâşnind printre firele uscate ale ierburilor de munte. 

Aproape de cabana Şureanu, chiar la baza pintenului de munte al cărui vârf poartă acelaşi nume, un ochi de apă verde smarald îţi taie răsuflarea prin frumuseţea lui, vegheată de molizi seculari şi o pătură deasă de jnepeni. E Lacul Şureanu sau Iezerul Şureanului, un loc de unde îţi doreşti să rămâi într-o meditaţie perpetuă. 

Paşii însă te atrag către vârf însă, iar odată cu creşterea altitudii priveliştea care se deschide este una de-a dreptul impesionantă. Culmi muntoase şi văi se succed în toate direcţiile, copleşindu-te cu un verde încă crud al pajiştilor şi pădurilor. 

Un reportaj şi două mori. Cu valţuri...

Mă uit la data ultimei postări şi constat că n-am mai publicat nimic pe blog de mai bine de un an. Deşi ar fi fost câteva fotografii care cred că ar fi meritat să fie promovate aici. Facebook însă şi-a luat tributul şi, amăgit de strălucirea efemeră a postărilor de pe reţeaua de socializare menţionată, am neglijat blogul. Revin însă astăzi pentru că de data aceasta chiar vreau să împărtăşesc ceva cu puţinii mei cititori. 

După ceva mai bine de 15 ani de jurnalism (dacă am calculat bine), ieri am avut pentru prima dată satisfacţia că un articol de-al meu a  schimbat ceva în bine. În luna februarie relatam într-un reportaj situaţia nu tocmai fericită a două mori tradiţionale cu valţuri, din Sălaj, ameninţate cu dispariţia în situaţia în care nimeni n-ar fi luat măsuri pentru protejarea lor. Una dintre ele, cea din localitatea Dragu, nici nu mai este funcţională, dar majoritatea utilajelor există şi poate fi repusă în funcţiune cu eforturi minime. Moara din Hida, singura cu valţuri încă funcţională, este într-o situaţie bună, însă cei doi fraţi Sâmpetrean, care îi mai ştiu încă secretele sunt deja pensionari şi nu se ştie cine îi va urma în meseria de morar. 

Reportajul din februarie, urmat de demersurile Valeriei Lehene conductor arhitect în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional (DJCPN) Sălaj şi ale Irinei Iamandescu, preşedintele al AIR - Asociaţia pentru Arheologie Industrială din România, dar şi profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Bucureşti au făcut posibilă demararea procesului de clasare a celor două mori ca monumente de arhitectură industrială. Cu puţin noroc, dacă lucrurile îşi urmează cursul normal, morile vor deveni primele clădiri industriale din judeţ protejate ca monumente istorice.

Pentru cei care nu le-au trecut încă pragul, cele două mori sunt adevărate bijuterii arhitecturale, cu utilaje provenind de la compania Ganz-Danubius din Budapesta, dar şi de la o fabrică de profil din Timişoara. 

Potrivit "săpăturilor" Valeriei Lehene, compania Ganz-Danubius din Budapesta producea mijloace de transport – trenuri, tramvaie, vapoare, generatoare electrice, structuri metalice de pod şi a jucat un rol important în construirea infrastructurii Regatului Ungar şi Imperiului Austro-Ungar. În cadrul companiei, inginerul Andras Mechvart, director general al companiei, a fondat Departamentul de Inginerie Electrică. Acesta a fost co-autor a mai multor invenţii. Două dintre propriile sale brevete cele mai importante se referă la moara cu valţuri şi plugul rotativ. Prin inventarea morii cu valţuri a revoluţionat industria de morărit.

Construită între anii 1932-1934, moara din Hida era, la momentul inaugurării, una dintre cele mai mari şi mai moderne din zonă. Cele patru valţuri de măcinat grâul fuseseră aduse de la o renumită fabrică din Ungaria, Ganz Danubius Budapesta, o parte din utilaje provenind de la fabrica timişoreană "Klug - construcţiuni de maşine şi mori". Întreaga moară era acţionată la început de un motor cu aburi, pentru funcţionarea căruia au fost sacrificaţi mulţi arbori din pădurile satului. Motorul nu deservea doar moara, ci o întreagă mică industrie locală, ce includea un gater, o presă de ulei şi o instalaţie de dărăcit lână. Instalaţia cu aburi a fost înlocuită cu una ce funcţiona cu gaz rezultat tot din arderea lemnelor, mai apoi cu două motoare diesel şi, în fine, din 1963 şi până astăzi, cu un motor electric de dimensiuni impresionante.

La o aruncătură de băţ de Hida se află localitatea Dragu, unde o altă moară cu valţuri, cu câţiva ani mai în vârstă ca cea prezentată, este, cel puţin pentru moment, nefuncţională, dar cu toate utilajele la locul lor. Unele site de cernut făina au fost roase de şoareci, unele utilaje au nevoie de mici reparaţii, însă moara, care este actualmente în proprietatea primăriei, ar putea fi readusă la viaţă cu cheltuieli minime. Naţionalizată în 1948, moara a ajuns în prezent în proprietatea primăriei, care a închiriat-o în ultimii ani familiei Evei Tulgodi. Din păcate, lipsa clienţilor a făcut imposibilă menţinerea în funcţiune a morii, o problemă importantă fiind şi imposibilitatea găsirii unor morari, după ce tatăl şi soţul Evei au decedat. Acesta şi-ar dori însă ca moara să nu fie abandonată şi distrusă, ci să fie redeschisă şi, mai mult, chiar inclusă într-un circuit turistic.

Includerea pe lista monumentelor istorice a morilor din Dragu şi Hida deschide o sumedenie de posibilităţi privind valorificarea lor, în primul rând din punct de vedere turistic dar, cel mai important, le salvează de la dispariţie.