Groza. Mircea Groza

Cu şapca militărească trasă pe ochi, putând o barbă de câteva zile şi haine kaki, pe Mircea Groza îl poţi vedea dimineaţă de dimineaţă, venind cu bicicleta, la piaţa din Zalău, pentru a cumpăra, direct de la ţărani, verdeţuri, brânzeturi şi poate chiar o bucată de slănină preparată tradiţional. Foloseşte bicicleta pentru că e mai sănătos, dar şi pentru că nu-i place şofatul. Modest, cu mult bun simţ şi cu o bicicletă la care nu renunţă indiferent de vreme, aşa îl ştiu zălăuanii pe cel mai vestit bucătar al Sălajului, pe cel care a reuşit să transforme o pasiune într-o meserie pentru care este apreciat în judeţ, dar şi în ţară.  

"M-am apucat serios de gătit după ce m-am căsătorit", îmi spunea glumind, cu câţiva ani în urmă, Mircea Groza. Lăsând gluma la o parte, Groza are, de fapt, o serioasă moştenire genetică în domeniul artei culinare. "E o tradiţie în familie. Bunica a fost socăciţă în Hida, în casele grofilor unguri şi ale evreilor mai bogaţi. A fost o persoană foarte ordonată şi a notat multe reţete. Şi mama a fost o foarte bună gospodină", îşi aminteşte bucătarul care  începând cu anul 1977 a umblat în foarte multe ţări, în calitate de angajat al defunctului Oficiu Judeţean de Turism (OJT), prilej cu care a văzut şi a adunat o sumedenie de reţete ale unor specialităţi culinare de pe toate meridianele globului, peste tot având uşa deschisă cu o sticlă de pălincă. Dintre bucatele din ţara noastră, le apreciază cel mai multe pe cele tradiţionale ţărăneşti, fie ele româneşti, maghiare sau evreieşti, dar şi bucătăria din imperiu roman, care folosea, nu întâmplător se pare, multe din ierburile ce cresc astăzi în perimetrul castrului roman de la Porolissum.

Încet dar sigur, Mircea Groza a devenit, de-a lungul anilor, un căutător şi un păstrător al reţetelor tradiţionale din Sălaj, pe care le pune în practică cu o dexteritate şi o plăcere greu de egalat. De la această plăcere i se trag multe emisiuni de televiziune, multe mese festive preparate pentru oaspeţi şi turişti care trec prin Sălaj şi, nu în ultimul rând, o apariţie consistentă în ultimul album de fotografie "ROST - Esenţe, gusturi şi stări româneşti", al artistului fotograf Răzvan Voiculescu.

Am avut plăcerea să fac mai multe deplasări pe teren, în judeţ, cu Mircea Groza, în căutarea unor subiecte jurnalistice. Am fost împreună cu Mircea şi soţia lui în două locuri mai puţine cunoscute şi umblate, mai exact satul Stana - unde se află casa în care a locuit Onisifor Ghibu dar şi aşa-numita Casă a Ciorii, fostă reşedinţă a arhitectului maghiar Koss Karolyi şi satul de slovaci Făgetu - unde l-am găsit pe bătrânul ce a cântat pe scenă alături de Maria Lătăreţu. 

Dacă eu am fost interesat de partea de documentare jurnalistică, Mircea Groza nu a pierdut prilejul de a mai aduna câteva reţete, de sarmale cu hribi şi cartofi sau de pălincă de cireşe amare şi de secărică.       

Una peste alta, un om colorat într-o lume de multe ori cenuşie, un om cu care nu te plictiseşti niciodată pentru ştia să povestească - nu doar să gătească - întâmplări care mai de care mai interesante, de la vânătorile clandestine ale lui Nicu Ceauşescu în Sălaj până la subiecte de actualitate.

Cam aşa îl văd eu acum pe Groza. Mircea Groza. 

     
  

Sălăjeanul ce a cântat cu Maria Lătăreţu

Are 81 de ani şi o ţinută ce emană demnitate, în ciuda hainelor ponosite pe care le poartă şi a greutăţilor pe care cu siguranţă le-a întâmpinat în decursul vieţii. În cheamă Ioan Pisek, e de etnie slovacă şi s-a născut în 1932, la Drighiu, în judeţul Sălaj. 

 Dragostea şi vremurile l-au adus însă în localitatea Făgetu, satul în care trăieşte cea mai mare comunitate de slovaci din judeţ - peste 700. Aşa cum ne povesteşte cu un accent ciudat, într-o frumoasă zi de început de decembrie 2013, a făcut armata timp de mai bine de trei ani, în mai multe zone ale ţării, printre care şi Bucureşti. S-a eliberat din armată în 1945, nu înainte însă de a cânta alături de Maria Lătăreţu, cea supranumită de Privighetoarea Gorjului sau Crăiasa cântecului românesc.

"M-a învăţat să cânt un unchi de-al meu. Am cântat cu Maria Lătăreţu două luni şi 14 zile şi am făcut plăci. S-au bătut plăci care au mers în Rusia, în Cehoslovacia şi în Bulgaria", povesteşte bătrânul. "Frunză verde trei spanace" este una din aceste melodii, pe care Ioan Pisek şi-o mai aminteşte şi astăzi, chiar dacă versurile se mai amestecă în glasul său tremurat, dar încă puternic şi melodios: "Frunză verde tri spănace/ Nu ştiu dorul eu ce face/ Frunză verde tri spănace/ Nu ştiu Nicu ce mai face, puiule, doruleţul meu/ Când îmi vine dor de tine/ Arde inimioare-n mine/ Când îmi vine dor de gură/ Ies afar’ mă uit la lună, puiule, doruleţul meu/ D-ar şti luna a vorbi/ Dorul mi l-ar potoli/ Spune lună, spune-mi mie/ Cum să găsesc dorul mândrei meu, puiule, doruleţul meu/ Uite mândra mea ce face/ ea se iubeşte cum îi place/ Şi aseară era la portiţă/ A stat de vorbă cu Gheorghiţă, puiule, doruleţul meu".

Bătrânul din Făgetu nu ştie să cânte doar cu glasul, ci şi din frunză, meşteşug preluat şi de fiul său, Iancu.

Bucureştiul vremurilor în care slovacul cânta pe scenă cu Maria Lătăreţu l-a cucerit pe acesta, un lucru absolut normal dacă ne gândim la satul din care a plecat, cu gospodării la sute metri distanţă unele de altele, fără apă curentă, energie electrică sau drumuri. De altfel, cu un zâmbet în colţul gurii bătrânul îşi aminteşte că a fost la un pas de a rămâne în capitală. O văduvă fermecată de înfăţişarea şi glasul slovacului i-a cerut să nu se mai întorcă la soţia din Făgetu, fiind de acord să-i plătească chiar chetuielile legate de divorţ. Bărbatul n-a acceptat însă propunerea şi a revenit la căsuţa lui modestă din micul satul în care trăiau cei de-un neam şi de-o limbă cu el. Acolo l-am aflat şi noi, pentru a ne spune poveste de mai sus, alături de multe alte lucruri interesante, precum reţetele plăcintelor slovace cu cartofi sau secretul preparării pălincii din cireşe sălbatice.
Privind apusul de soare la Făgetu, l-am înţeles şi noi bătrân pentru alegerea sa.

  

Dilema veşniciei rurale

Nimeni nu se mai îndoieşte da faptul că veşnicia s-a născut la sat. Întrebarea pe care trebuie acum să ne-o punem este dacă satul românesc va fi veşnic. Şi când spun asta, mă gândesc la arhitectura sa tradiţională, obiceiurile şi portul popular. Case moderne ce nu au nimic în comun cu particularităţile arhitecturale specifice satelor nostre şi multe alte tehnologii moderne transformă mediul rural omorând frumuseţea şi eleganţa simplă a ţăranului român. Puţini meşteri populari sau iubitori ai frumosului rural fac eforturi pentru conservarea şi perpetuarea tradiţionalului din satele noastre. 

Florica Criste, din Cizer, este o astfel de persoană, iar faptul că nepotul ei poartă la sărbători o cămăşuţă de in brodată cu motive locale spune multe despre eforturile ei de a păstra ce mai există încă. 

Casa ei din Cizer a fost reabilitată recent şi se speră că un circuit turistic o va putea aduce în atenţia tuturor celor apreciază aceste frumuseţi, fie ei români sau străini.

Alţi iubitori ai frumosului din mediul rural sunt cei din familia Bodea, din Iaz, tată şi fiică, ce şi-au adus în curte, nu fără eforturi deosebite, o altă casă tradiţională, pentru a putea fi astfel salvată pentru veşnicie. 

Mai mult decât vorbele, sper ca imaginile să vorbească despre frumuseţea veşnică a satului românesc. 

   

Dimineaţa devreme

Sunt un matinal. Nu ştiu dacă din cauza orei la care m-am născut, a zodiei sau pur şi simplu pentru că sunt... matinal. Plăcerea de a mă trezi dis-de-dimineaţă îmi este răsplătită, uneori, cu boabe de rouă şi flori de munte. Aşa s-a întâmplat şi într-o dimineaţă de sâmbătă, la munte, la Măguri - Răcătău, în judeţul Cluj.

Cu o cafea în mâna dreaptă şi soarele în stânga, m-am plimbat printre flori, iarbă şi alte frumuseţi de munte acoperite de rouă. A fost o plăcere greu de descris în cuvinte. Poate mai bine să o redau în fotografii.

O destinaţie captivantă - Salina Turda

Cele aproape şase milioane de euro investiţi, parte din fonduri europene, parte de către administraţia locală, au transformat salina din Turda într-un obiectiv turistic important - poate chiar cel mai important - al Transilvaniei.



După modernizare s-au scris multe materiale de presă despre noua înfăţişare a salinei, una cu adevărat spectaculoasă, dar şi practică, atât pentru cei care vor doar să o viziteze sau au nevoie de tratament (în special pentru afecţiunile căilor respiratorii).

Fără pretenţia că am descoperit America, am surprins şi eu, în câteva imagini, frumuseţea locului. Pentru cei interesaţi de vizitarea salinei, preţul de intrare este de 15 lei pentru adulţi şi 8 lei pentru copii, elevi şi studenţi.

Lucrările de modernizare s-au concretizat în: Mina Rudolf - construirea unui lift panoramic, a unei  piste de minigolf, a două piste de minibowling, a unui teren de sport, a unui amfiteatru cu 180 de locuri, a unui carusel şi a fost amenajat un loc de joacă pentru copii; Mina Terezia - a fost deschisă publicului, accesul pe vatra minei fiind posibil prin circulaţie pe compartimentul cu scări sau cu un ascensor, a fost amenajat lacul subteran pentru a oferi turiştilor o plimbare romantică cu barca la 112 m în adâncul muntelui de sare; Mina Ghizela - a fost amenajată şi transformată pentru a deservi exclusiv activitatea de tratament balnear (sursa www. salinaturda.eu).

Crăciun din inimă pentru inimile care bat la casa de copii din Cehu Silvaniei

În preajma Sărbătorilor de Iarnă, angajaţii unei multinaţionale din Zalău s-au transformat marţi, 18 decembrie, preţ de câteva ore, în părinţi adoptivi pentru cei 100 de copii din Centrul de Servicii Comunitare (CSC) din Cehu Silvaniei. Chiar dacă mai sunt puţine zile până la Crăciun, "Moşul" nu s-a arătat la faţă, însă a avut grijă să lase, la loc vizibil, dulciuri, sucuri şi fructe din belşug, copii şi adulţi, laolaltă, decorând globuri şi pregătind podoabele pentru bradul de Crăciun.

Reabilitat recent printr-un proiect european, CSC Cehu Silvaniei ţine loc de casă şi familie pentru mai mult de 100 copii, cu vârste cuprinse între câteva luni şi 20 de ani. Circa treizeci dintre ei sunt bebeluşi, suflete abandonate în maternităţile din judeţ sau copii ale căror familii nu au putut avea grijă de ei, din diverse motive.

Sala de sport a Complexului din Cehu Silvaniei îşi aştepta marţi, în jurul orei 18.00, vizitatorii dar şi copiii ce sunt deja familiarizaţi cu ea. De altfel, şi mulţi dintre angajaţii Tenaris cunosc locul, pentru că nu sunt aici pentru prima dată. Un joc gonflabil, câteva mese cu globuri, figurine albe de plastic, acuarele şi alte "ustensile" sunt deja pregătite pentru o seară ce se doreşte a fi plină nu doar de dulciuri şi alte bunătăţi ci, în primul rând, de căldură sufletească. În câteva minute, sala se umple şi mesele devin neîncăpătoare pentru mânuţele harnice ale copiilor, ghidate uneori de mâinile mai sigure ale adulţilor. Pensule subţiri, mânuite de degete pătate cu acuarele, încep să dea viaţă şi culoare îngeraşilor, renilor şi steluţelor albe de plastic. Globurile sunt şi ele pictate, cu grijă şi imaginaţie, iar hârtii colorate sunt decupate cu grijă, pentru a forma, mai apoi, decoraţiuni pentru pomul de Crăciun.

La ce mai "delicioasă" masă, Roxana, o fetiţă cu ten măsliniu şi zâmbet larg, a decorat un îngeraş de turtă dulce cu o pastă de zahăr, colorată. Povestea fetiţei şi a celor doi fraţi mai mici, Romeo şi Ciprian, e una impresionantă şi tristă. Cei trei copii au rezultat dintr-o relaţie de concubinaj, toţi având însă paternitatea recunoscută din punct de vedere legal. Familia a locuit într-o localitate din Sălaj, într-o casă construită cu ajutorul unui ONG. În 2005, părinţii au plecat la muncă în Spania, luând cu ei şi copiii. În urma unor neînţelegeri, aceştia s-au despărţit în 2009, mama revenind în ţară şi stabilindu-se la părinţii săi, în judeţul Bihor. Copiii au rămas în Spania, cu tatăl şi o concubină a acestuia. Cei trei copiii au fost repatriaţi în momentul în care tatăl a fost arestat, în Spania, pentru furt. Deşi iniţial mama a solicitat reintegrarea copiilor în familia sa, ulterior a revenit asupra deciziei, motivând că nu are posibilităţi materiale pentru întreţinerea lor. Ţinând cont că mama nu putea oferi condiţii corespunzătoare de trai pentru copii, iar tatăl este arestat în Spania, Tribunalul Sălaj a stabilit plasamentul acestora în CSC Cehu Silvaniei. Copiii s-au adaptat cu relativă uşurinţă la condiţiile din Centru, iar în prezent fetiţa frecventează cursurile şcolare, iar băieţii cursurile preşcolare în cadrul instituţiilor de învăţământ din oraş. Din păcate, viaţa lor a fost, recent, din nou dată peste cap.

"Revenit din Spania, tatăl s-a împăcat cu mama copiilor şi ne-a rugat să lăsăm copiii să stea o perioadă cu ei, la ţară. Am fost de acord, însă după două săptămâni ne-au sunat să mergem să luăm copiii, pentru că nu aveau cu ce să-i întreţină. N-au avut nici bani pentru a reveni cu ei la centru. Mai apoi, unul din băieţi şi-a făcut mai multe tăieturi pe o mână, spunându-i psihologului nostru că a văzut aşa ceva la tatăl său şi aşa crede că a va deveni şi el bărbat. Revenirea în familie nu este întotdeauna cea mai bună soluţie", povesteşte Ana Petruţ, directorul CSC Cehu Silvaniei. În această seară însă, toate gândurile rele au fost lăsate deoparte şi Roxana mănâncă zâmbind îngeraşul pe care tocmai l-a decorat. Roxana e doar unul din cei peste 100 de copii din centrul de la Cehu Silvaniei pentru care "familie" înseamnă doar personalul centrul şi, de câteva ori pe an, inimoşii angajaţi ai TenarisSilcotub.

"Sărbătorirea Crăciunului alături de copiii de la CSC Cehu Silvaniei este deja o tradiţie pentru TenarisSilcotub şi echipa de voluntari din companie. În acest an, la evenimentul special creat pentru circa 80 de copii din centru au participat 48 de voluntari TenarisSilcotub, angajaţi însoţiţi de familii şi prieteni. Fiecare copil a primit zeci de îmbrăţişări şi zâmbete, fiecare voluntar a fost tovaraş de joacă şi de bucurie pentru copii. Am făcut împreună ghirlande colorate, am decorat figurine de turtă dulce, am pictat globuri de sticla şi figurine din polistiren, am împodobit bradul şi am cântat colinde. Am râs şi am petrecut o seară plină de emoţie, în mirosul de portocale şi de turtă dulce şi ne-am despărţit de copii urându-ne sărbatori frumoase şi promiţând să ne vedem curand", sintetizează acţiunea de marţi Mirela Mihalcea, Coordonator Social în cadrul companiei menţionate.

Un total de 356 copii din Sălaj sunt instituţionalizaţi în unităţile subordonate Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului (DGASPC). Astfel, 94 de copii cu dizabilităţi sau fraţi ai lor sunt la CSC Şimleu Silvaniei (dintre care 13 la casa de tip familial din Iaz), 70 de copii la CSC Jibou (11 la casa de tip familial Someş Odorhei), 23 la CSC Zalău, 68 la case de tip familial din cadrul Complexului de Servicii pentru copii cu handicap din Zalău şi 101 la CS Cehu Silvaniei (dintre care 23 la case de tip familial).

Iarna pe uliţă... la Zalău

Zalău vrea să creadă că nu mai este un sat. Adică noi, cei ce locuim în el vrem să credem asta. Aşa că iarna vine, la Zalău, nu pe uliţă, ci pe unicul bulevard, ce traversează oraşul de la un capăt la celălalt. Prin lentilele obiectivului, oraşul arată chiar bine, vorba unor prieteni. Mai ales clădirea Primăriei şi centrul municipiului. Imaginile alăturate cred că vorbesc de la sine. Realitatea poate fi puţin dezamăgitoare, dar spiritul Sărbătorilor este acelaşi şi pe străzile din Zalău, ca pe orice alte uliţi de pe noi sau de aiurea. Mai ales că în acest an se organizează, în premieră, şi un Târg de Crăciun, cu concerte de colinde şi bunătăţi dulci. Sărbători Fericite. Şi un An Nou mai cald şi mai luminos!