Misterioasa biserică benedictină de la Cheud

Ruinele unei biserici gotice situate într-o pădure de pe o culme din apropierea localităţii Cheud ar putea reprezenta, în opinia unui arheolog de Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, urmele celei mai vechi construcţii în stil gotic din Ardeal, edificată, probabil, de către meşteri germani în jurul anului 1200. Ascunsă de o pădure deasă, fosta biserică din care astăzi mai dăinuie doar câteva ziduri groase de piatră este puţin cunoscută şi aproape deloc menţionată în documentele vremii, fiind în general confundată, chiar de către unii istorici, cu o Cetatea Aurită sau Cetatea Pintii (haiducul Pintea Viteazul n.r) - o construcţie medievală ce a existat în zonă, însă a fost construită mult mai târziu, câteva sute de metri mai sus de biserică.

Potrivit arheologului Dan Culic, există surse documentare care spun că, până în secolul al XVII-lea, pe aici se tranzita sarea. De la Ocna Dejului se extrăgea sarea, care era transportată, între anumite intervale ale anului, cu pluta spre Satu Mare şi de acolo către zona Tokaj, din Ungaria, în perioadele când Someşul era umflat de ploi sau de topirea zăpezilor, iar la Cheud era punctul de vamă. Documentele de Ev Mediu pomenesc că după marea invazie a tătarilor anumiţi nobili au uzurpat drepturile mănăstirii Sfântul Benedict de a încasa vama. Mănăstirea principală era pe râul Gral, în Slovacia de azi, dar ea avea drept de vamă la Cheud, lângă strâmtorile Ţicăului, unde s-a construit pentru acest scop o biserică. Sarea era foarte importantă pentru că păstra nealterată carnea, fiind folosită şi pentru turme.

Planimetria este oarecum deosebită faţă de restul bisericilor de rit apusean. De obicei, o biserică are cor, sau altar, în care se află masa altarului, în care intră numai preoţii, şi nava, în stau enoriaşii. Aici poate fi vorba de un cor extrem de lung, cu o planimetrie rectangulară şi, aparent, o navă, ce ar putea fi şi un turn clopotniţă impozan. La intrare se poate vedea încă o inscripţie  a meşterului pietrar, un M şi un N. Se mai văd colţurile de la ancadramente din piatră ale ferestrelor şi contraforţii, folosiţi la susţinerea bolţilor. Alături de zona altarului, destul de lungă, în care intrau numai preţii sau călugării, este sacristia, în care se păstrează, de obicei, vesela litugică.

Un capitel cu frunze de stejar, ce se presupune a fi de la această construcţie ar putea fi dovada că biserica aparţine unui gotic timpuriu, poate că vechi decât cel de la Cârţa ( aşezământ monahal cistercian datând de la începutul secolului XIII), ceea ce ar însemna că este cel mai vechi monument istoric gotic din Ardeal.

Pietrele însă nu vorbesc. Din păcare, vorbesc prea puţin şi cei care ar trebui să facă acest lucru. Biserica este pe lista monumentelor istorice, dar în zonă nu există niciun indicator care să atragă atenţia turiştilor asupra existenţa ei. În localitatea Năpradea, la câţiva kilometri distanţă, există un mic muzeu al satului în care este menţionat acest monument, dar e prea puţin. Poate doar eforturilor specialiştilor de Muzeul Judeţean, privind cercetarea în detaliu a acestui edificiu, ar putea schimba ceva. Sau poate nu?

Castelul Bran sau turismul la umbra lui Dracula

Deşi am fost student, timp de cinci ani, la Braşov, la doar 30 de kilometri depărtare de Bran, din considerente care îmi scapă abia acum, la 15 ani de la absolvirea facultăţii, am reuşit să ajung la castelul din localitatea braşoveană supranumit, pe nedrept spun eu, Castelui lui Dracula. Dacă din punct de vedere istoric este o asociere incorectă, din punct de vedere turistic este ... o afacere profitabilă. Graţie americanilor, mai exact scriitorului Bram Stoker (biografia lui este expusă şi într-o încăpere din castel) şi filmelor care l-au avut ca personal principal pe Contele Dracula, castelul este, în imaginaţia turiştilor de pe toate continentele, reşedinţa nobilului cu instincte de vampir.

Trecând peste aspectele comerciale, castelul este un loc care chiar merită vizitat, cu o arhitectură neregulată, ciudată chiar, datorată probabil şi succesiunii de proprietari sau administratori pe care i-a avut, de-a lungul vremii. Printre aceştia se pare că ar fi fost şi Mircea cel Bătrân, bunicul lui Vlad Ţepeş, cel supranumit Contele Dracula. Mai recent, edificiul a fost proprietatea Reginei Maria, care l-a primit ca donaţie, din partea Primăriei Braşov, în 1920. Actualmente el aparţine familiei de Habsburg, căreia i-a fost retrocedat în 2009. În timp record, reprezentanţii familiei au transformat castelul într-o afacere de succes, obţinând, potrivit presei centrale, profituri tot mai mari, ce au trecut de un milion de euro în 2011. Desigur, au beneficiat şi de conjunctura Dracula-Ţepeş-Stoker-America, dar oare ce alt monument istoric din România, aflat în administrarea statului, aduce atâţia bani? Întrebare retorică, desigur.

De altfel, şi la momentul vizitei mele, pentru intrarea în castel se stătea la coadă la bilete, aşa cum am mai văzut, pe la noi, poate doar la Peleş.

Revenind la Dracula, sau la Ţepeş, dacă doriţi, domnitorul vestit pentru obiceiurile mai puţin ortodoxe de pedepsire acelor vinovaţi de diverse nelegiuiri (trasul în ţeapă), acesta nu a avut o legătură directă cu castelul. Poate atrecut pe lângă el, poate chiar a intrat în el, dar nu i-a aparţinut, cu certitudine, niciodată. De dragul succesului turistic însă, actualii proprietari au tapetat pereţii a două camere cu informaţii despre vampiri, Stoker, Dracula şi tot tacâmul.

Cu adevărat impresionante sunt însă restul încăperilor, ceea ce mi-a reţinut atenţia fiind câteva sobe din teracotă colorată, piese de mobilier din lemn masiv sculptate dar şi camere micuţe şi intime şi o terasă cu o privelişte superbă. Nimic horor, nimic sângeros.    

Vulcanii noroioşi

Pentru cei care nu ştiu deja, Vulcanii Noroioşi sunt o ciudăţenie a naturii ce poate fi văzută pe raza comunei Berca, judeţul Buzău, la Pâclele Mari şi Pâclele Mici. Accesul cu maşina este relativ facil, existând şi câteva indicatoare care te ghidează către peisajul selenar al dealurilor pe care se află aceşti aşa-zis vulcani.   

Într-o zi toridă de august, parcurgerea "la pas" a distanţei de circa 500 de metri de la locul unde trebuie să laşi maşina şi până la noroiul ce bolboroseşte poate fi o adevărată piatră de încercare. Drumul are o pantă destul de abruptă, iar soarele te loveşte exact în moalele capului. Noroc cu vreo trei copaci la umbra cărora îţi poţi trage sufletul. Celor care au voinţă şi nu suferă de boli de inimă, natura le va răsplăti eforturile cu una din minunile sale.

"Craterele" vulcanilor noroioşi nu sunt foarte mari (circa un metru diametru), la fel şi "conurile" vulcanice, ce sunt doar nişte cocoaşe de pământ pe care le poţi escalada cu uşurinţă. 

Aşa cum se menţionează într-un articol din National Geografic, dedicat acestui fenomen natural, bulele de noroi sunt produse de emanaţii de metan care vin chiar şi de la 3.000 de metri adâncime. Noroiul vulcanilor aduce din adâncime mici cantităţi de hidrocarburi şi sare, precum şi fragmente de roci sedimentare şi fosile de organisme din Miocen. 
Zona e una ce merită vizitată, oferind imagini ce par desprinse din peisajele selenare sau din filmele SF.  

Caii ce se scaldă în mare

De ce doar oameni s-ar scălda în mare, pentru a se răcori într-o zi toridă de august? Și caii semi-sălbatici  din Sfântu Gheorghe Deltă au acest drept. Interesant este faptul că ei se și adapă din apa mării, mai puțin sărată decât în alte zone de litoral, datorită apei dulci din Dunăre, cu care se amestecă.

De altfel, caii și vacile fac parte din peisajul cotidian al plajei din mica localitate unde Dunărea se varsă în mare.

Localnicii care dețin aceste animale spun că le lasă libere, iar ele se întorc acasă atunci când consideră de cuviință. Dacă mai consideră de cuviință...

Cu trocariciul, prin Sfântu Gheorghe Deltă

Privită de către Zalău, Sfântu Gheorghe Deltă nu e doar localitatea unde Dunărea se întâlneşte cu Marea Neagră ci, în primul rând, un sat aflat în celălalt colţ al ţării, unde poţi ajunge doar cu vaporul, luat de la Tulcea sau Mahmudia. Pentru cei din nord vestul României care, în ciuda celor circa 1.000 de kilometri distanţă, se încumetă să vină aici, le recomand cu căldură traseul ce prin Cluj-Târgu Mureș-Sighișoara și mai apoi, după Braşov, pe Valea Buzăului, unde veţi putea admira barajul şi zona montană Siriu şi, poate cel mai important, veţi avea parte de o şosea bună, fără un trafic aglomerat.

Mai departe, de la Buzău ajungeţi rapid la Brăila şi, cu ajutorul unui bac, treceţi Dunărea. După încă vreo 70 de kilometri, ajungeţi la Tulcea. De aici mai e doar o aruncătură de băţ până la Mahmudia, unde vă aşteaptă un vapor care vă transportă, înghesuiți printre bagaje, până la Sfântu Gheorghe. Asta după ce aţi lăsat maşina la Mahmudia, în grija unor localnici care promit că pentru cinci lei pe zi vor avea grijă de ea. Și o vor ţine la umbră.

Vaporul îmi amintește de romanele în care se povestea despre exodul europenilor spre America, cu diferența că aici găsești bere rece și înghețată (pe jumătate topită, e adevărat).

Miniportul din Sfântu Gheorghe, renovat în 2011 și inaugurat chiar de "defuncta" ministresă Udrea, apare, în sfârșit, la orizont, după vreo două ore și jumătate de la îmbarcarea din Mahmudia. Pentru cei cu multe bagaje - și cum poți avea puține, dacă vii pentru un sejur de minim o săptămână - taxiurile locale, cu un cal putere, la propriu - desigur, te așteaptă să îți care bagajele. Văzut din atelajul tras de un cal cam costeliv, satul pare, la prima vedere unul prăfuit, cu case mici, uscăciune multă și ulițe cu nisip. Atrag totuși atenția unele acoperișuri de stuf și casele mai răsărite, transformate în pensiuni. Pensiunile nou construite sunt încă puține, dar există multe clădiri în construcție, care par a avea aceeași destinație.

Faptul că aici se poate ajunge doar pe calea apei a oferit, vreme de mulţi ani, o izolare ce a făcut din Sfântu Gheorghe un sat în care localnicii, majoritatea pescarii, îşi petrecea viaţa între canalele Dunării şi casă, acoperită în mod tradiţional cu stuf. Asta, în ciuda unei plaje cu un nisip foarte fin și a unor bucătărese localnice specializate în delicioase și foarte diverse preparate din pește. Poți gusta, de exemplu, chiftele, sarmale, ciorbă de perișoare - toate din pește, alături de tradiționalul pește în saramură sau plachie. Lăsând la o parte plaja și mâncarea, poate cel mai important e faptul că satul stă, practic, între Dunăre și mare, adică ai doar câteva sute de metri până la mare și alte doar câteva minute de mers cu barca până în Delta Dunării. Apopos de Rezervația Biosferei Delta Dunării, satul face parte din această rezervație, motiv pentru care trebuie să plătești o taxă de intrare în rezervație de cinci lei pe zi sau 15 lei pentru săptămână. O sumă prea mică dacă se face într-adevăr ceva pentru deltă din acești bani sau prea mare dacă ei se pierd în sacul fără fund al bugetului național. Încă nu am un răspuns la această dilemă.

Revenind la lucrurile cu adevărat importante, plaja din Sfântu Gheorghe e una foarte plăcută, chiar dacă e semisălbatică.

Nisipul e foarte fin, însă scoicile sparte crează probleme în unele zone, iar la vreo 10 metri de la mal e plin de scaieți și balegă de la caii sau vacile care circulă nestingherite prin zonă.

Pe plajă am găsit şi o insectă interesantă, un fel de cărăbuş cu pete pe aripi.

Totul face însă parte din frumoasa sălbăticie a zonei, pe care un turism excesiv ar putea să o distrugă. Iar semne sunt, începând în primul rând cu pensiunile care par a fi tot mai multe. E un turism care nu i-a luat prin surprindere pe localnici, care şi-au amenajat rapid casele pentru a putea să le spună pensiuni, prepară mâncăruri tradiţionale din peşte şi, de ce nu?, au nişte tarife "usturătoare", demne de o zonă unică. Ca exemplu, o plimbare prin deltă, cu barca, costă 400 de lei pentru un grup de trei-patru persoane, o masă de prânz ajunge lejer la 100 de lei pentru două persoane, iar pentru căratul bagajelor din port până la pensiunea unde te-ai cazat (pe o distanţă de maxim 500 de metri) căruţaşul îţi cere 15 lei.  

O menţiune specială pentru trocarici, adică un tractor care trage după un fel de vagoane în care turiştii sunt duşi la şi de la plajă, pentru doi lei de persoană. Cuvântul, a cărui etimologie nu am aflat-o încă, are o rezonanţă distractivă pe care fiul meu a şi adaptat-o imediat situaţiei. Dacă e vorba de un tractor, poate mai bine ar fi să se numească tractorici.

Despre deltă, probabil că sunt puţine de spus (adică au spus deja alţii foarte multe). Poate doar că sute de pelicani ce stau la un loc, în aşa numitele "colonii" şi nuferii albi sunt doar două exemple din frumuseţile zonei.

Sper doar ca anii viitori să nu transforme Sfântu Gheorghe într-o staţiune turistică cu un aflux foarte mare de turişti, care ar putea distruge în scurt timp tot ceea ce astăzi admirăm aici.