Dimineaţa devreme

Sunt un matinal. Nu ştiu dacă din cauza orei la care m-am născut, a zodiei sau pur şi simplu pentru că sunt... matinal. Plăcerea de a mă trezi dis-de-dimineaţă îmi este răsplătită, uneori, cu boabe de rouă şi flori de munte. Aşa s-a întâmplat şi într-o dimineaţă de sâmbătă, la munte, la Măguri - Răcătău, în judeţul Cluj.

Cu o cafea în mâna dreaptă şi soarele în stânga, m-am plimbat printre flori, iarbă şi alte frumuseţi de munte acoperite de rouă. A fost o plăcere greu de descris în cuvinte. Poate mai bine să o redau în fotografii.

O destinaţie captivantă - Salina Turda

Cele aproape şase milioane de euro investiţi, parte din fonduri europene, parte de către administraţia locală, au transformat salina din Turda într-un obiectiv turistic important - poate chiar cel mai important - al Transilvaniei.



După modernizare s-au scris multe materiale de presă despre noua înfăţişare a salinei, una cu adevărat spectaculoasă, dar şi practică, atât pentru cei care vor doar să o viziteze sau au nevoie de tratament (în special pentru afecţiunile căilor respiratorii).

Fără pretenţia că am descoperit America, am surprins şi eu, în câteva imagini, frumuseţea locului. Pentru cei interesaţi de vizitarea salinei, preţul de intrare este de 15 lei pentru adulţi şi 8 lei pentru copii, elevi şi studenţi.

Lucrările de modernizare s-au concretizat în: Mina Rudolf - construirea unui lift panoramic, a unei  piste de minigolf, a două piste de minibowling, a unui teren de sport, a unui amfiteatru cu 180 de locuri, a unui carusel şi a fost amenajat un loc de joacă pentru copii; Mina Terezia - a fost deschisă publicului, accesul pe vatra minei fiind posibil prin circulaţie pe compartimentul cu scări sau cu un ascensor, a fost amenajat lacul subteran pentru a oferi turiştilor o plimbare romantică cu barca la 112 m în adâncul muntelui de sare; Mina Ghizela - a fost amenajată şi transformată pentru a deservi exclusiv activitatea de tratament balnear (sursa www. salinaturda.eu).

Crăciun din inimă pentru inimile care bat la casa de copii din Cehu Silvaniei

În preajma Sărbătorilor de Iarnă, angajaţii unei multinaţionale din Zalău s-au transformat marţi, 18 decembrie, preţ de câteva ore, în părinţi adoptivi pentru cei 100 de copii din Centrul de Servicii Comunitare (CSC) din Cehu Silvaniei. Chiar dacă mai sunt puţine zile până la Crăciun, "Moşul" nu s-a arătat la faţă, însă a avut grijă să lase, la loc vizibil, dulciuri, sucuri şi fructe din belşug, copii şi adulţi, laolaltă, decorând globuri şi pregătind podoabele pentru bradul de Crăciun.

Reabilitat recent printr-un proiect european, CSC Cehu Silvaniei ţine loc de casă şi familie pentru mai mult de 100 copii, cu vârste cuprinse între câteva luni şi 20 de ani. Circa treizeci dintre ei sunt bebeluşi, suflete abandonate în maternităţile din judeţ sau copii ale căror familii nu au putut avea grijă de ei, din diverse motive.

Sala de sport a Complexului din Cehu Silvaniei îşi aştepta marţi, în jurul orei 18.00, vizitatorii dar şi copiii ce sunt deja familiarizaţi cu ea. De altfel, şi mulţi dintre angajaţii Tenaris cunosc locul, pentru că nu sunt aici pentru prima dată. Un joc gonflabil, câteva mese cu globuri, figurine albe de plastic, acuarele şi alte "ustensile" sunt deja pregătite pentru o seară ce se doreşte a fi plină nu doar de dulciuri şi alte bunătăţi ci, în primul rând, de căldură sufletească. În câteva minute, sala se umple şi mesele devin neîncăpătoare pentru mânuţele harnice ale copiilor, ghidate uneori de mâinile mai sigure ale adulţilor. Pensule subţiri, mânuite de degete pătate cu acuarele, încep să dea viaţă şi culoare îngeraşilor, renilor şi steluţelor albe de plastic. Globurile sunt şi ele pictate, cu grijă şi imaginaţie, iar hârtii colorate sunt decupate cu grijă, pentru a forma, mai apoi, decoraţiuni pentru pomul de Crăciun.

La ce mai "delicioasă" masă, Roxana, o fetiţă cu ten măsliniu şi zâmbet larg, a decorat un îngeraş de turtă dulce cu o pastă de zahăr, colorată. Povestea fetiţei şi a celor doi fraţi mai mici, Romeo şi Ciprian, e una impresionantă şi tristă. Cei trei copii au rezultat dintr-o relaţie de concubinaj, toţi având însă paternitatea recunoscută din punct de vedere legal. Familia a locuit într-o localitate din Sălaj, într-o casă construită cu ajutorul unui ONG. În 2005, părinţii au plecat la muncă în Spania, luând cu ei şi copiii. În urma unor neînţelegeri, aceştia s-au despărţit în 2009, mama revenind în ţară şi stabilindu-se la părinţii săi, în judeţul Bihor. Copiii au rămas în Spania, cu tatăl şi o concubină a acestuia. Cei trei copiii au fost repatriaţi în momentul în care tatăl a fost arestat, în Spania, pentru furt. Deşi iniţial mama a solicitat reintegrarea copiilor în familia sa, ulterior a revenit asupra deciziei, motivând că nu are posibilităţi materiale pentru întreţinerea lor. Ţinând cont că mama nu putea oferi condiţii corespunzătoare de trai pentru copii, iar tatăl este arestat în Spania, Tribunalul Sălaj a stabilit plasamentul acestora în CSC Cehu Silvaniei. Copiii s-au adaptat cu relativă uşurinţă la condiţiile din Centru, iar în prezent fetiţa frecventează cursurile şcolare, iar băieţii cursurile preşcolare în cadrul instituţiilor de învăţământ din oraş. Din păcate, viaţa lor a fost, recent, din nou dată peste cap.

"Revenit din Spania, tatăl s-a împăcat cu mama copiilor şi ne-a rugat să lăsăm copiii să stea o perioadă cu ei, la ţară. Am fost de acord, însă după două săptămâni ne-au sunat să mergem să luăm copiii, pentru că nu aveau cu ce să-i întreţină. N-au avut nici bani pentru a reveni cu ei la centru. Mai apoi, unul din băieţi şi-a făcut mai multe tăieturi pe o mână, spunându-i psihologului nostru că a văzut aşa ceva la tatăl său şi aşa crede că a va deveni şi el bărbat. Revenirea în familie nu este întotdeauna cea mai bună soluţie", povesteşte Ana Petruţ, directorul CSC Cehu Silvaniei. În această seară însă, toate gândurile rele au fost lăsate deoparte şi Roxana mănâncă zâmbind îngeraşul pe care tocmai l-a decorat. Roxana e doar unul din cei peste 100 de copii din centrul de la Cehu Silvaniei pentru care "familie" înseamnă doar personalul centrul şi, de câteva ori pe an, inimoşii angajaţi ai TenarisSilcotub.

"Sărbătorirea Crăciunului alături de copiii de la CSC Cehu Silvaniei este deja o tradiţie pentru TenarisSilcotub şi echipa de voluntari din companie. În acest an, la evenimentul special creat pentru circa 80 de copii din centru au participat 48 de voluntari TenarisSilcotub, angajaţi însoţiţi de familii şi prieteni. Fiecare copil a primit zeci de îmbrăţişări şi zâmbete, fiecare voluntar a fost tovaraş de joacă şi de bucurie pentru copii. Am făcut împreună ghirlande colorate, am decorat figurine de turtă dulce, am pictat globuri de sticla şi figurine din polistiren, am împodobit bradul şi am cântat colinde. Am râs şi am petrecut o seară plină de emoţie, în mirosul de portocale şi de turtă dulce şi ne-am despărţit de copii urându-ne sărbatori frumoase şi promiţând să ne vedem curand", sintetizează acţiunea de marţi Mirela Mihalcea, Coordonator Social în cadrul companiei menţionate.

Un total de 356 copii din Sălaj sunt instituţionalizaţi în unităţile subordonate Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului (DGASPC). Astfel, 94 de copii cu dizabilităţi sau fraţi ai lor sunt la CSC Şimleu Silvaniei (dintre care 13 la casa de tip familial din Iaz), 70 de copii la CSC Jibou (11 la casa de tip familial Someş Odorhei), 23 la CSC Zalău, 68 la case de tip familial din cadrul Complexului de Servicii pentru copii cu handicap din Zalău şi 101 la CS Cehu Silvaniei (dintre care 23 la case de tip familial).

Iarna pe uliţă... la Zalău

Zalău vrea să creadă că nu mai este un sat. Adică noi, cei ce locuim în el vrem să credem asta. Aşa că iarna vine, la Zalău, nu pe uliţă, ci pe unicul bulevard, ce traversează oraşul de la un capăt la celălalt. Prin lentilele obiectivului, oraşul arată chiar bine, vorba unor prieteni. Mai ales clădirea Primăriei şi centrul municipiului. Imaginile alăturate cred că vorbesc de la sine. Realitatea poate fi puţin dezamăgitoare, dar spiritul Sărbătorilor este acelaşi şi pe străzile din Zalău, ca pe orice alte uliţi de pe noi sau de aiurea. Mai ales că în acest an se organizează, în premieră, şi un Târg de Crăciun, cu concerte de colinde şi bunătăţi dulci. Sărbători Fericite. Şi un An Nou mai cald şi mai luminos!

Un castel... mai multe castele

Nu cu mult timp în urmă porneam entuziast, ca jurnalist, pe urma castelelor şi conacelor din Sălaj, pentru a le afla povestea, fascinat fiind de legendele trecutului. Credeam, la vremea respectivă, la fel ca şi astăzi, că vechile clădiri merită o soartă mai bună, că ele pot atrage turişti sau pot avea o altă destinaţie care să le readucă la viaţă. Sunt un nostalgic al vremurilor de demult, chiar dacă timpul a cernut, cu siguranţă, multe aspecte neplăcute ale anilor în care cavalerii şi prinţesele locuiau în castele, lăsând pentru posteritate mai mult o imagine idilică. Vizitând aproape toate castelele şi conacele din judeţ, am constat că acestea sunt, în general, într-o avansată stare de degradare, motivele fiind legate, în principal, de tergiversarea aplicării legilor privind retrocedarea proprietăţilor, dar şi de costurile uriaşe presupuse de lucrările de restaurare. Astfel, s-a ajuns ca majoritatea proprietarilor clădirilor istorice de acest tip, indiferent că sunt administraţii locale sau persoane fizice, să nu dispună de banii necesari pentru restaurare. Mai mult, la o analiză mai atentă apar şi întrebări legate de utilitatea lor, în cazul în care ar fi reabilitate. Efectul? Simplu de intuit. Clădiri ce impresionau altădată prin forma şi elementele de decor sau pur şi simplu prin amplasamentul în zone pitoreşti, sunt astăzi mai mult ruine sau chiar au dispărut de pe faţa pământului. Se poate face mai mult pentru ele? O întrebare de al cărui răspuns am ajuns să mă îndoiesc.
Un contra-exemplu însă, cel puţin pentru aspectul reabilitării, că cel al utilităţii nu îl cunosc, este Caslelul Haller, din localitatea Ogra de Mureş. Un conac al familiei Haller a existat şi în Sălaj, la Gârbou, dar a fost, se pare, furat şi distrus, cărămidă cu cărămidă.
Revenind la castelul din judeţul Mureş, acesta a fost reabilitat de o familie din Târgu Mureş şi transformat într-o pensiune de patru stele ce păstrează aerul încărcat de istorie al clădirii.

Nu ştiu, dar pot să bănuiesc că fost costuri enorme pentru a fi adus la starea actuală, însă rezultatul este unul deosebit. Imaginile ataşate sunt, cred, mai mult decât grăitoare. Iar ciolanul cu varză roşie este, vă asigur, delicios.    

Mocăniţa de toamnă

Căile Ferate Forestiere erau, până nu demult, obiect de studiu la Facultatea de Silvicultură, pe care şi au am urmat-o. Probabil că exact în momentul în care eu învăţam cum stă treaba cu drumul de fier ce străbătea pădurile României, acesta era deja abandonat cam peste tot, iar cunoscuta mocăniţă era un subiect de domeniu trecutului. 

După unele surse, în vremurile de glorie în România exista peste 5.000 de kilometri de cale ferată forestieră (CFF), diferită de cea a CFR-ului prin ecartamentul (distanţa dintre şine) mai mic, respectiv  760 mm. CFF erau folosite la transportul lemnului, dar şi pentru transport de persoane din zonele de munte sau chiar pentru turişti.

Încetul cu încetul, mai ales după 1990, acest tip de căi ferate a fost substituit de transportul lemnului cu camioanele, iar vechile locomotive şi şine de cale ferată au ajuns la fier vechi sau, în cel mai bun caz, la muzeu.

Singura cale ferată forestieră care astăzi mai funcţionează este Mocăniţa de pe Valea Vaserului. Ea îşi îndeplineşte până astăzi scopul său iniţial de cale ferată forestieră, transportul lemnelor.

Numită adesea "Mocăniţa de pe Valea Vaserului", Calea Ferată Forestieră din Vişeu de Sus se află chiar în nordul României, la graniţa cu Ucraina şi reprezintă o bogăţie atât din punct de vedere tehnic, cât şi cultural. Pe o rută de aproape 60 kilometri distanţă circulă – pe lângă locomotive Diesel - până astăzi locomotive cu abur înfocate cu lemn, lucru prin care CFF Vişeu de Sus (prescurtare de la Calea Ferată Forestieră) devine cunoscută în întreaga lume ca fiind ultima cale ferată forestieră adevărată, care funcţionează cu abur.

Exploatarea feroviară este realizată din anul 2003 de firma română R.G.Holz Company S.R.L., căreia îi aparţine de asemenea şi suprafaţa depoului şi majoritatea vagoanelor şi locomotivelor. La fel ca şi înainte, calea ferată şi o mare parte din pădurile de pe Valea Vaserului sunt în proprietatea statului.

Din anul 2000 calea ferată forestieră este sprijinită şi din străinatate prin asociatia "Hilfe für die Wassertalbahn". Cu ajutorul elveţienilor s-au repus în funcţiune locomotive care fuseseră retrase din funcţiune, s-au procurat noi vagoane de persoane şi s-au resturat depoul şi cladirea istorică a gării. În jurul gării din Vişeu de Sus există o infrastructură importantă care poate fi folosită pentru dezvoltarea turismului.

Din anul 2005 circulă pentru vizitatori vagoane de persoane conform unui program şi tractate de locomotive cu abur, iar din 2007 Valea Vaserului face parte din Parcul Natural "Munţii Maramureşului" fiind sub protecţie europeană.

Menţionez că informaţiile despre Mocăniţa de pe Valea Vaserului sunt de pe site-ul dedicat: www.cffviseu.ro.

De la mine e doar constatarea - tristă, de altfel - că a fost nevoie de nişte elveţieni pentru punerea în valoare a mocăniţei. Privind partea plină a paharului, e bine şi aşa, chiar dacă preţurile pentru turiştii care merg astăzi cu acest tren al amintirilor e unu... "nemţesc". Mai exact, circa 10 euro pentru un adult şi ceva mai puţin pentru copii. 

Recent, mi-am satisfăcut şi eu curiozitatea de a vedea pe viu mocăniţa despre care învăţasem în facultate. Un efort de vreo 300 de kilometri dus şi tot atâţia întors, de la Zalău la Vişeu de Sus, pe şosele nu foarte bune, dar care, până la urmă a meritat. Zona Văii Vaserului e una frumoasă - chiar dacă nu ieşită din comun - mai ales în culorile calde ale toamnei. 

    

Misterioasa biserică benedictină de la Cheud

Ruinele unei biserici gotice situate într-o pădure de pe o culme din apropierea localităţii Cheud ar putea reprezenta, în opinia unui arheolog de Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, urmele celei mai vechi construcţii în stil gotic din Ardeal, edificată, probabil, de către meşteri germani în jurul anului 1200. Ascunsă de o pădure deasă, fosta biserică din care astăzi mai dăinuie doar câteva ziduri groase de piatră este puţin cunoscută şi aproape deloc menţionată în documentele vremii, fiind în general confundată, chiar de către unii istorici, cu o Cetatea Aurită sau Cetatea Pintii (haiducul Pintea Viteazul n.r) - o construcţie medievală ce a existat în zonă, însă a fost construită mult mai târziu, câteva sute de metri mai sus de biserică.

Potrivit arheologului Dan Culic, există surse documentare care spun că, până în secolul al XVII-lea, pe aici se tranzita sarea. De la Ocna Dejului se extrăgea sarea, care era transportată, între anumite intervale ale anului, cu pluta spre Satu Mare şi de acolo către zona Tokaj, din Ungaria, în perioadele când Someşul era umflat de ploi sau de topirea zăpezilor, iar la Cheud era punctul de vamă. Documentele de Ev Mediu pomenesc că după marea invazie a tătarilor anumiţi nobili au uzurpat drepturile mănăstirii Sfântul Benedict de a încasa vama. Mănăstirea principală era pe râul Gral, în Slovacia de azi, dar ea avea drept de vamă la Cheud, lângă strâmtorile Ţicăului, unde s-a construit pentru acest scop o biserică. Sarea era foarte importantă pentru că păstra nealterată carnea, fiind folosită şi pentru turme.

Planimetria este oarecum deosebită faţă de restul bisericilor de rit apusean. De obicei, o biserică are cor, sau altar, în care se află masa altarului, în care intră numai preoţii, şi nava, în stau enoriaşii. Aici poate fi vorba de un cor extrem de lung, cu o planimetrie rectangulară şi, aparent, o navă, ce ar putea fi şi un turn clopotniţă impozan. La intrare se poate vedea încă o inscripţie  a meşterului pietrar, un M şi un N. Se mai văd colţurile de la ancadramente din piatră ale ferestrelor şi contraforţii, folosiţi la susţinerea bolţilor. Alături de zona altarului, destul de lungă, în care intrau numai preţii sau călugării, este sacristia, în care se păstrează, de obicei, vesela litugică.

Un capitel cu frunze de stejar, ce se presupune a fi de la această construcţie ar putea fi dovada că biserica aparţine unui gotic timpuriu, poate că vechi decât cel de la Cârţa ( aşezământ monahal cistercian datând de la începutul secolului XIII), ceea ce ar însemna că este cel mai vechi monument istoric gotic din Ardeal.

Pietrele însă nu vorbesc. Din păcare, vorbesc prea puţin şi cei care ar trebui să facă acest lucru. Biserica este pe lista monumentelor istorice, dar în zonă nu există niciun indicator care să atragă atenţia turiştilor asupra existenţa ei. În localitatea Năpradea, la câţiva kilometri distanţă, există un mic muzeu al satului în care este menţionat acest monument, dar e prea puţin. Poate doar eforturilor specialiştilor de Muzeul Judeţean, privind cercetarea în detaliu a acestui edificiu, ar putea schimba ceva. Sau poate nu?