Crăciun din inimă pentru inimile care bat la casa de copii din Cehu Silvaniei

În preajma Sărbătorilor de Iarnă, angajaţii unei multinaţionale din Zalău s-au transformat marţi, 18 decembrie, preţ de câteva ore, în părinţi adoptivi pentru cei 100 de copii din Centrul de Servicii Comunitare (CSC) din Cehu Silvaniei. Chiar dacă mai sunt puţine zile până la Crăciun, "Moşul" nu s-a arătat la faţă, însă a avut grijă să lase, la loc vizibil, dulciuri, sucuri şi fructe din belşug, copii şi adulţi, laolaltă, decorând globuri şi pregătind podoabele pentru bradul de Crăciun.

Reabilitat recent printr-un proiect european, CSC Cehu Silvaniei ţine loc de casă şi familie pentru mai mult de 100 copii, cu vârste cuprinse între câteva luni şi 20 de ani. Circa treizeci dintre ei sunt bebeluşi, suflete abandonate în maternităţile din judeţ sau copii ale căror familii nu au putut avea grijă de ei, din diverse motive.

Sala de sport a Complexului din Cehu Silvaniei îşi aştepta marţi, în jurul orei 18.00, vizitatorii dar şi copiii ce sunt deja familiarizaţi cu ea. De altfel, şi mulţi dintre angajaţii Tenaris cunosc locul, pentru că nu sunt aici pentru prima dată. Un joc gonflabil, câteva mese cu globuri, figurine albe de plastic, acuarele şi alte "ustensile" sunt deja pregătite pentru o seară ce se doreşte a fi plină nu doar de dulciuri şi alte bunătăţi ci, în primul rând, de căldură sufletească. În câteva minute, sala se umple şi mesele devin neîncăpătoare pentru mânuţele harnice ale copiilor, ghidate uneori de mâinile mai sigure ale adulţilor. Pensule subţiri, mânuite de degete pătate cu acuarele, încep să dea viaţă şi culoare îngeraşilor, renilor şi steluţelor albe de plastic. Globurile sunt şi ele pictate, cu grijă şi imaginaţie, iar hârtii colorate sunt decupate cu grijă, pentru a forma, mai apoi, decoraţiuni pentru pomul de Crăciun.

La ce mai "delicioasă" masă, Roxana, o fetiţă cu ten măsliniu şi zâmbet larg, a decorat un îngeraş de turtă dulce cu o pastă de zahăr, colorată. Povestea fetiţei şi a celor doi fraţi mai mici, Romeo şi Ciprian, e una impresionantă şi tristă. Cei trei copii au rezultat dintr-o relaţie de concubinaj, toţi având însă paternitatea recunoscută din punct de vedere legal. Familia a locuit într-o localitate din Sălaj, într-o casă construită cu ajutorul unui ONG. În 2005, părinţii au plecat la muncă în Spania, luând cu ei şi copiii. În urma unor neînţelegeri, aceştia s-au despărţit în 2009, mama revenind în ţară şi stabilindu-se la părinţii săi, în judeţul Bihor. Copiii au rămas în Spania, cu tatăl şi o concubină a acestuia. Cei trei copiii au fost repatriaţi în momentul în care tatăl a fost arestat, în Spania, pentru furt. Deşi iniţial mama a solicitat reintegrarea copiilor în familia sa, ulterior a revenit asupra deciziei, motivând că nu are posibilităţi materiale pentru întreţinerea lor. Ţinând cont că mama nu putea oferi condiţii corespunzătoare de trai pentru copii, iar tatăl este arestat în Spania, Tribunalul Sălaj a stabilit plasamentul acestora în CSC Cehu Silvaniei. Copiii s-au adaptat cu relativă uşurinţă la condiţiile din Centru, iar în prezent fetiţa frecventează cursurile şcolare, iar băieţii cursurile preşcolare în cadrul instituţiilor de învăţământ din oraş. Din păcate, viaţa lor a fost, recent, din nou dată peste cap.

"Revenit din Spania, tatăl s-a împăcat cu mama copiilor şi ne-a rugat să lăsăm copiii să stea o perioadă cu ei, la ţară. Am fost de acord, însă după două săptămâni ne-au sunat să mergem să luăm copiii, pentru că nu aveau cu ce să-i întreţină. N-au avut nici bani pentru a reveni cu ei la centru. Mai apoi, unul din băieţi şi-a făcut mai multe tăieturi pe o mână, spunându-i psihologului nostru că a văzut aşa ceva la tatăl său şi aşa crede că a va deveni şi el bărbat. Revenirea în familie nu este întotdeauna cea mai bună soluţie", povesteşte Ana Petruţ, directorul CSC Cehu Silvaniei. În această seară însă, toate gândurile rele au fost lăsate deoparte şi Roxana mănâncă zâmbind îngeraşul pe care tocmai l-a decorat. Roxana e doar unul din cei peste 100 de copii din centrul de la Cehu Silvaniei pentru care "familie" înseamnă doar personalul centrul şi, de câteva ori pe an, inimoşii angajaţi ai TenarisSilcotub.

"Sărbătorirea Crăciunului alături de copiii de la CSC Cehu Silvaniei este deja o tradiţie pentru TenarisSilcotub şi echipa de voluntari din companie. În acest an, la evenimentul special creat pentru circa 80 de copii din centru au participat 48 de voluntari TenarisSilcotub, angajaţi însoţiţi de familii şi prieteni. Fiecare copil a primit zeci de îmbrăţişări şi zâmbete, fiecare voluntar a fost tovaraş de joacă şi de bucurie pentru copii. Am făcut împreună ghirlande colorate, am decorat figurine de turtă dulce, am pictat globuri de sticla şi figurine din polistiren, am împodobit bradul şi am cântat colinde. Am râs şi am petrecut o seară plină de emoţie, în mirosul de portocale şi de turtă dulce şi ne-am despărţit de copii urându-ne sărbatori frumoase şi promiţând să ne vedem curand", sintetizează acţiunea de marţi Mirela Mihalcea, Coordonator Social în cadrul companiei menţionate.

Un total de 356 copii din Sălaj sunt instituţionalizaţi în unităţile subordonate Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului (DGASPC). Astfel, 94 de copii cu dizabilităţi sau fraţi ai lor sunt la CSC Şimleu Silvaniei (dintre care 13 la casa de tip familial din Iaz), 70 de copii la CSC Jibou (11 la casa de tip familial Someş Odorhei), 23 la CSC Zalău, 68 la case de tip familial din cadrul Complexului de Servicii pentru copii cu handicap din Zalău şi 101 la CS Cehu Silvaniei (dintre care 23 la case de tip familial).

Iarna pe uliţă... la Zalău

Zalău vrea să creadă că nu mai este un sat. Adică noi, cei ce locuim în el vrem să credem asta. Aşa că iarna vine, la Zalău, nu pe uliţă, ci pe unicul bulevard, ce traversează oraşul de la un capăt la celălalt. Prin lentilele obiectivului, oraşul arată chiar bine, vorba unor prieteni. Mai ales clădirea Primăriei şi centrul municipiului. Imaginile alăturate cred că vorbesc de la sine. Realitatea poate fi puţin dezamăgitoare, dar spiritul Sărbătorilor este acelaşi şi pe străzile din Zalău, ca pe orice alte uliţi de pe noi sau de aiurea. Mai ales că în acest an se organizează, în premieră, şi un Târg de Crăciun, cu concerte de colinde şi bunătăţi dulci. Sărbători Fericite. Şi un An Nou mai cald şi mai luminos!

Un castel... mai multe castele

Nu cu mult timp în urmă porneam entuziast, ca jurnalist, pe urma castelelor şi conacelor din Sălaj, pentru a le afla povestea, fascinat fiind de legendele trecutului. Credeam, la vremea respectivă, la fel ca şi astăzi, că vechile clădiri merită o soartă mai bună, că ele pot atrage turişti sau pot avea o altă destinaţie care să le readucă la viaţă. Sunt un nostalgic al vremurilor de demult, chiar dacă timpul a cernut, cu siguranţă, multe aspecte neplăcute ale anilor în care cavalerii şi prinţesele locuiau în castele, lăsând pentru posteritate mai mult o imagine idilică. Vizitând aproape toate castelele şi conacele din judeţ, am constat că acestea sunt, în general, într-o avansată stare de degradare, motivele fiind legate, în principal, de tergiversarea aplicării legilor privind retrocedarea proprietăţilor, dar şi de costurile uriaşe presupuse de lucrările de restaurare. Astfel, s-a ajuns ca majoritatea proprietarilor clădirilor istorice de acest tip, indiferent că sunt administraţii locale sau persoane fizice, să nu dispună de banii necesari pentru restaurare. Mai mult, la o analiză mai atentă apar şi întrebări legate de utilitatea lor, în cazul în care ar fi reabilitate. Efectul? Simplu de intuit. Clădiri ce impresionau altădată prin forma şi elementele de decor sau pur şi simplu prin amplasamentul în zone pitoreşti, sunt astăzi mai mult ruine sau chiar au dispărut de pe faţa pământului. Se poate face mai mult pentru ele? O întrebare de al cărui răspuns am ajuns să mă îndoiesc.
Un contra-exemplu însă, cel puţin pentru aspectul reabilitării, că cel al utilităţii nu îl cunosc, este Caslelul Haller, din localitatea Ogra de Mureş. Un conac al familiei Haller a existat şi în Sălaj, la Gârbou, dar a fost, se pare, furat şi distrus, cărămidă cu cărămidă.
Revenind la castelul din judeţul Mureş, acesta a fost reabilitat de o familie din Târgu Mureş şi transformat într-o pensiune de patru stele ce păstrează aerul încărcat de istorie al clădirii.

Nu ştiu, dar pot să bănuiesc că fost costuri enorme pentru a fi adus la starea actuală, însă rezultatul este unul deosebit. Imaginile ataşate sunt, cred, mai mult decât grăitoare. Iar ciolanul cu varză roşie este, vă asigur, delicios.    

Mocăniţa de toamnă

Căile Ferate Forestiere erau, până nu demult, obiect de studiu la Facultatea de Silvicultură, pe care şi au am urmat-o. Probabil că exact în momentul în care eu învăţam cum stă treaba cu drumul de fier ce străbătea pădurile României, acesta era deja abandonat cam peste tot, iar cunoscuta mocăniţă era un subiect de domeniu trecutului. 

După unele surse, în vremurile de glorie în România exista peste 5.000 de kilometri de cale ferată forestieră (CFF), diferită de cea a CFR-ului prin ecartamentul (distanţa dintre şine) mai mic, respectiv  760 mm. CFF erau folosite la transportul lemnului, dar şi pentru transport de persoane din zonele de munte sau chiar pentru turişti.

Încetul cu încetul, mai ales după 1990, acest tip de căi ferate a fost substituit de transportul lemnului cu camioanele, iar vechile locomotive şi şine de cale ferată au ajuns la fier vechi sau, în cel mai bun caz, la muzeu.

Singura cale ferată forestieră care astăzi mai funcţionează este Mocăniţa de pe Valea Vaserului. Ea îşi îndeplineşte până astăzi scopul său iniţial de cale ferată forestieră, transportul lemnelor.

Numită adesea "Mocăniţa de pe Valea Vaserului", Calea Ferată Forestieră din Vişeu de Sus se află chiar în nordul României, la graniţa cu Ucraina şi reprezintă o bogăţie atât din punct de vedere tehnic, cât şi cultural. Pe o rută de aproape 60 kilometri distanţă circulă – pe lângă locomotive Diesel - până astăzi locomotive cu abur înfocate cu lemn, lucru prin care CFF Vişeu de Sus (prescurtare de la Calea Ferată Forestieră) devine cunoscută în întreaga lume ca fiind ultima cale ferată forestieră adevărată, care funcţionează cu abur.

Exploatarea feroviară este realizată din anul 2003 de firma română R.G.Holz Company S.R.L., căreia îi aparţine de asemenea şi suprafaţa depoului şi majoritatea vagoanelor şi locomotivelor. La fel ca şi înainte, calea ferată şi o mare parte din pădurile de pe Valea Vaserului sunt în proprietatea statului.

Din anul 2000 calea ferată forestieră este sprijinită şi din străinatate prin asociatia "Hilfe für die Wassertalbahn". Cu ajutorul elveţienilor s-au repus în funcţiune locomotive care fuseseră retrase din funcţiune, s-au procurat noi vagoane de persoane şi s-au resturat depoul şi cladirea istorică a gării. În jurul gării din Vişeu de Sus există o infrastructură importantă care poate fi folosită pentru dezvoltarea turismului.

Din anul 2005 circulă pentru vizitatori vagoane de persoane conform unui program şi tractate de locomotive cu abur, iar din 2007 Valea Vaserului face parte din Parcul Natural "Munţii Maramureşului" fiind sub protecţie europeană.

Menţionez că informaţiile despre Mocăniţa de pe Valea Vaserului sunt de pe site-ul dedicat: www.cffviseu.ro.

De la mine e doar constatarea - tristă, de altfel - că a fost nevoie de nişte elveţieni pentru punerea în valoare a mocăniţei. Privind partea plină a paharului, e bine şi aşa, chiar dacă preţurile pentru turiştii care merg astăzi cu acest tren al amintirilor e unu... "nemţesc". Mai exact, circa 10 euro pentru un adult şi ceva mai puţin pentru copii. 

Recent, mi-am satisfăcut şi eu curiozitatea de a vedea pe viu mocăniţa despre care învăţasem în facultate. Un efort de vreo 300 de kilometri dus şi tot atâţia întors, de la Zalău la Vişeu de Sus, pe şosele nu foarte bune, dar care, până la urmă a meritat. Zona Văii Vaserului e una frumoasă - chiar dacă nu ieşită din comun - mai ales în culorile calde ale toamnei. 

    

Misterioasa biserică benedictină de la Cheud

Ruinele unei biserici gotice situate într-o pădure de pe o culme din apropierea localităţii Cheud ar putea reprezenta, în opinia unui arheolog de Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, urmele celei mai vechi construcţii în stil gotic din Ardeal, edificată, probabil, de către meşteri germani în jurul anului 1200. Ascunsă de o pădure deasă, fosta biserică din care astăzi mai dăinuie doar câteva ziduri groase de piatră este puţin cunoscută şi aproape deloc menţionată în documentele vremii, fiind în general confundată, chiar de către unii istorici, cu o Cetatea Aurită sau Cetatea Pintii (haiducul Pintea Viteazul n.r) - o construcţie medievală ce a existat în zonă, însă a fost construită mult mai târziu, câteva sute de metri mai sus de biserică.

Potrivit arheologului Dan Culic, există surse documentare care spun că, până în secolul al XVII-lea, pe aici se tranzita sarea. De la Ocna Dejului se extrăgea sarea, care era transportată, între anumite intervale ale anului, cu pluta spre Satu Mare şi de acolo către zona Tokaj, din Ungaria, în perioadele când Someşul era umflat de ploi sau de topirea zăpezilor, iar la Cheud era punctul de vamă. Documentele de Ev Mediu pomenesc că după marea invazie a tătarilor anumiţi nobili au uzurpat drepturile mănăstirii Sfântul Benedict de a încasa vama. Mănăstirea principală era pe râul Gral, în Slovacia de azi, dar ea avea drept de vamă la Cheud, lângă strâmtorile Ţicăului, unde s-a construit pentru acest scop o biserică. Sarea era foarte importantă pentru că păstra nealterată carnea, fiind folosită şi pentru turme.

Planimetria este oarecum deosebită faţă de restul bisericilor de rit apusean. De obicei, o biserică are cor, sau altar, în care se află masa altarului, în care intră numai preoţii, şi nava, în stau enoriaşii. Aici poate fi vorba de un cor extrem de lung, cu o planimetrie rectangulară şi, aparent, o navă, ce ar putea fi şi un turn clopotniţă impozan. La intrare se poate vedea încă o inscripţie  a meşterului pietrar, un M şi un N. Se mai văd colţurile de la ancadramente din piatră ale ferestrelor şi contraforţii, folosiţi la susţinerea bolţilor. Alături de zona altarului, destul de lungă, în care intrau numai preţii sau călugării, este sacristia, în care se păstrează, de obicei, vesela litugică.

Un capitel cu frunze de stejar, ce se presupune a fi de la această construcţie ar putea fi dovada că biserica aparţine unui gotic timpuriu, poate că vechi decât cel de la Cârţa ( aşezământ monahal cistercian datând de la începutul secolului XIII), ceea ce ar însemna că este cel mai vechi monument istoric gotic din Ardeal.

Pietrele însă nu vorbesc. Din păcare, vorbesc prea puţin şi cei care ar trebui să facă acest lucru. Biserica este pe lista monumentelor istorice, dar în zonă nu există niciun indicator care să atragă atenţia turiştilor asupra existenţa ei. În localitatea Năpradea, la câţiva kilometri distanţă, există un mic muzeu al satului în care este menţionat acest monument, dar e prea puţin. Poate doar eforturilor specialiştilor de Muzeul Judeţean, privind cercetarea în detaliu a acestui edificiu, ar putea schimba ceva. Sau poate nu?

Castelul Bran sau turismul la umbra lui Dracula

Deşi am fost student, timp de cinci ani, la Braşov, la doar 30 de kilometri depărtare de Bran, din considerente care îmi scapă abia acum, la 15 ani de la absolvirea facultăţii, am reuşit să ajung la castelul din localitatea braşoveană supranumit, pe nedrept spun eu, Castelui lui Dracula. Dacă din punct de vedere istoric este o asociere incorectă, din punct de vedere turistic este ... o afacere profitabilă. Graţie americanilor, mai exact scriitorului Bram Stoker (biografia lui este expusă şi într-o încăpere din castel) şi filmelor care l-au avut ca personal principal pe Contele Dracula, castelul este, în imaginaţia turiştilor de pe toate continentele, reşedinţa nobilului cu instincte de vampir.

Trecând peste aspectele comerciale, castelul este un loc care chiar merită vizitat, cu o arhitectură neregulată, ciudată chiar, datorată probabil şi succesiunii de proprietari sau administratori pe care i-a avut, de-a lungul vremii. Printre aceştia se pare că ar fi fost şi Mircea cel Bătrân, bunicul lui Vlad Ţepeş, cel supranumit Contele Dracula. Mai recent, edificiul a fost proprietatea Reginei Maria, care l-a primit ca donaţie, din partea Primăriei Braşov, în 1920. Actualmente el aparţine familiei de Habsburg, căreia i-a fost retrocedat în 2009. În timp record, reprezentanţii familiei au transformat castelul într-o afacere de succes, obţinând, potrivit presei centrale, profituri tot mai mari, ce au trecut de un milion de euro în 2011. Desigur, au beneficiat şi de conjunctura Dracula-Ţepeş-Stoker-America, dar oare ce alt monument istoric din România, aflat în administrarea statului, aduce atâţia bani? Întrebare retorică, desigur.

De altfel, şi la momentul vizitei mele, pentru intrarea în castel se stătea la coadă la bilete, aşa cum am mai văzut, pe la noi, poate doar la Peleş.

Revenind la Dracula, sau la Ţepeş, dacă doriţi, domnitorul vestit pentru obiceiurile mai puţin ortodoxe de pedepsire acelor vinovaţi de diverse nelegiuiri (trasul în ţeapă), acesta nu a avut o legătură directă cu castelul. Poate atrecut pe lângă el, poate chiar a intrat în el, dar nu i-a aparţinut, cu certitudine, niciodată. De dragul succesului turistic însă, actualii proprietari au tapetat pereţii a două camere cu informaţii despre vampiri, Stoker, Dracula şi tot tacâmul.

Cu adevărat impresionante sunt însă restul încăperilor, ceea ce mi-a reţinut atenţia fiind câteva sobe din teracotă colorată, piese de mobilier din lemn masiv sculptate dar şi camere micuţe şi intime şi o terasă cu o privelişte superbă. Nimic horor, nimic sângeros.    

Vulcanii noroioşi

Pentru cei care nu ştiu deja, Vulcanii Noroioşi sunt o ciudăţenie a naturii ce poate fi văzută pe raza comunei Berca, judeţul Buzău, la Pâclele Mari şi Pâclele Mici. Accesul cu maşina este relativ facil, existând şi câteva indicatoare care te ghidează către peisajul selenar al dealurilor pe care se află aceşti aşa-zis vulcani.   

Într-o zi toridă de august, parcurgerea "la pas" a distanţei de circa 500 de metri de la locul unde trebuie să laşi maşina şi până la noroiul ce bolboroseşte poate fi o adevărată piatră de încercare. Drumul are o pantă destul de abruptă, iar soarele te loveşte exact în moalele capului. Noroc cu vreo trei copaci la umbra cărora îţi poţi trage sufletul. Celor care au voinţă şi nu suferă de boli de inimă, natura le va răsplăti eforturile cu una din minunile sale.

"Craterele" vulcanilor noroioşi nu sunt foarte mari (circa un metru diametru), la fel şi "conurile" vulcanice, ce sunt doar nişte cocoaşe de pământ pe care le poţi escalada cu uşurinţă. 

Aşa cum se menţionează într-un articol din National Geografic, dedicat acestui fenomen natural, bulele de noroi sunt produse de emanaţii de metan care vin chiar şi de la 3.000 de metri adâncime. Noroiul vulcanilor aduce din adâncime mici cantităţi de hidrocarburi şi sare, precum şi fragmente de roci sedimentare şi fosile de organisme din Miocen. 
Zona e una ce merită vizitată, oferind imagini ce par desprinse din peisajele selenare sau din filmele SF.  

Caii ce se scaldă în mare

De ce doar oameni s-ar scălda în mare, pentru a se răcori într-o zi toridă de august? Și caii semi-sălbatici  din Sfântu Gheorghe Deltă au acest drept. Interesant este faptul că ei se și adapă din apa mării, mai puțin sărată decât în alte zone de litoral, datorită apei dulci din Dunăre, cu care se amestecă.

De altfel, caii și vacile fac parte din peisajul cotidian al plajei din mica localitate unde Dunărea se varsă în mare.

Localnicii care dețin aceste animale spun că le lasă libere, iar ele se întorc acasă atunci când consideră de cuviință. Dacă mai consideră de cuviință...

Cu trocariciul, prin Sfântu Gheorghe Deltă

Privită de către Zalău, Sfântu Gheorghe Deltă nu e doar localitatea unde Dunărea se întâlneşte cu Marea Neagră ci, în primul rând, un sat aflat în celălalt colţ al ţării, unde poţi ajunge doar cu vaporul, luat de la Tulcea sau Mahmudia. Pentru cei din nord vestul României care, în ciuda celor circa 1.000 de kilometri distanţă, se încumetă să vină aici, le recomand cu căldură traseul ce prin Cluj-Târgu Mureș-Sighișoara și mai apoi, după Braşov, pe Valea Buzăului, unde veţi putea admira barajul şi zona montană Siriu şi, poate cel mai important, veţi avea parte de o şosea bună, fără un trafic aglomerat.

Mai departe, de la Buzău ajungeţi rapid la Brăila şi, cu ajutorul unui bac, treceţi Dunărea. După încă vreo 70 de kilometri, ajungeţi la Tulcea. De aici mai e doar o aruncătură de băţ până la Mahmudia, unde vă aşteaptă un vapor care vă transportă, înghesuiți printre bagaje, până la Sfântu Gheorghe. Asta după ce aţi lăsat maşina la Mahmudia, în grija unor localnici care promit că pentru cinci lei pe zi vor avea grijă de ea. Și o vor ţine la umbră.

Vaporul îmi amintește de romanele în care se povestea despre exodul europenilor spre America, cu diferența că aici găsești bere rece și înghețată (pe jumătate topită, e adevărat).

Miniportul din Sfântu Gheorghe, renovat în 2011 și inaugurat chiar de "defuncta" ministresă Udrea, apare, în sfârșit, la orizont, după vreo două ore și jumătate de la îmbarcarea din Mahmudia. Pentru cei cu multe bagaje - și cum poți avea puține, dacă vii pentru un sejur de minim o săptămână - taxiurile locale, cu un cal putere, la propriu - desigur, te așteaptă să îți care bagajele. Văzut din atelajul tras de un cal cam costeliv, satul pare, la prima vedere unul prăfuit, cu case mici, uscăciune multă și ulițe cu nisip. Atrag totuși atenția unele acoperișuri de stuf și casele mai răsărite, transformate în pensiuni. Pensiunile nou construite sunt încă puține, dar există multe clădiri în construcție, care par a avea aceeași destinație.

Faptul că aici se poate ajunge doar pe calea apei a oferit, vreme de mulţi ani, o izolare ce a făcut din Sfântu Gheorghe un sat în care localnicii, majoritatea pescarii, îşi petrecea viaţa între canalele Dunării şi casă, acoperită în mod tradiţional cu stuf. Asta, în ciuda unei plaje cu un nisip foarte fin și a unor bucătărese localnice specializate în delicioase și foarte diverse preparate din pește. Poți gusta, de exemplu, chiftele, sarmale, ciorbă de perișoare - toate din pește, alături de tradiționalul pește în saramură sau plachie. Lăsând la o parte plaja și mâncarea, poate cel mai important e faptul că satul stă, practic, între Dunăre și mare, adică ai doar câteva sute de metri până la mare și alte doar câteva minute de mers cu barca până în Delta Dunării. Apopos de Rezervația Biosferei Delta Dunării, satul face parte din această rezervație, motiv pentru care trebuie să plătești o taxă de intrare în rezervație de cinci lei pe zi sau 15 lei pentru săptămână. O sumă prea mică dacă se face într-adevăr ceva pentru deltă din acești bani sau prea mare dacă ei se pierd în sacul fără fund al bugetului național. Încă nu am un răspuns la această dilemă.

Revenind la lucrurile cu adevărat importante, plaja din Sfântu Gheorghe e una foarte plăcută, chiar dacă e semisălbatică.

Nisipul e foarte fin, însă scoicile sparte crează probleme în unele zone, iar la vreo 10 metri de la mal e plin de scaieți și balegă de la caii sau vacile care circulă nestingherite prin zonă.

Pe plajă am găsit şi o insectă interesantă, un fel de cărăbuş cu pete pe aripi.

Totul face însă parte din frumoasa sălbăticie a zonei, pe care un turism excesiv ar putea să o distrugă. Iar semne sunt, începând în primul rând cu pensiunile care par a fi tot mai multe. E un turism care nu i-a luat prin surprindere pe localnici, care şi-au amenajat rapid casele pentru a putea să le spună pensiuni, prepară mâncăruri tradiţionale din peşte şi, de ce nu?, au nişte tarife "usturătoare", demne de o zonă unică. Ca exemplu, o plimbare prin deltă, cu barca, costă 400 de lei pentru un grup de trei-patru persoane, o masă de prânz ajunge lejer la 100 de lei pentru două persoane, iar pentru căratul bagajelor din port până la pensiunea unde te-ai cazat (pe o distanţă de maxim 500 de metri) căruţaşul îţi cere 15 lei.  

O menţiune specială pentru trocarici, adică un tractor care trage după un fel de vagoane în care turiştii sunt duşi la şi de la plajă, pentru doi lei de persoană. Cuvântul, a cărui etimologie nu am aflat-o încă, are o rezonanţă distractivă pe care fiul meu a şi adaptat-o imediat situaţiei. Dacă e vorba de un tractor, poate mai bine ar fi să se numească tractorici.

Despre deltă, probabil că sunt puţine de spus (adică au spus deja alţii foarte multe). Poate doar că sute de pelicani ce stau la un loc, în aşa numitele "colonii" şi nuferii albi sunt doar două exemple din frumuseţile zonei.

Sper doar ca anii viitori să nu transforme Sfântu Gheorghe într-o staţiune turistică cu un aflux foarte mare de turişti, care ar putea distruge în scurt timp tot ceea ce astăzi admirăm aici.

La revedere Europa!

"Copiii găsesc de toate în nimic. Adulţii, nimic în toate", spunea, în urmă cu două secole, Giacomo Leopardi, unul dintre cei mai mari poeţi italieni. Cugetare care m-a dus cu gândul la vremurile actuale, în care personaje politice importante, care se cred adulţi, găsesc "nimic în toate". Şi dacă tot veni vorba de contextul acestor zile, în care Europa se uită cu uimire (şi îngrijorare?) la noi, dar şi de copiii care găsesc de toate în nimic, poza de mai sus face referire la ambele chestiuni. Trebuie să recunosc faptul că fotografia cu pricina este una din preferatele mele, chiar dacă a fost realizată în urmă cu mai bine de trei ani, mai exact în 9 iunie 2009, ziua alegerilor europarlamentare, undeva între localităţile Păduriş şi Hida. Pentru a intra mai bine în atmosfera de atunci, vă redau un scurt fragment din ceea ce scriam, la vremea respectivă (şi încă o poză - bonus), în reportajul realizat pentru cotidianul Magazin Sălăjean, cu prilejul acelor alegeri. "Pe drumul de întoarcere către Hida trecem pe lângă trei pui de om, tuciurii şi nespălaţi, ce „păzesc” o roată de bicicletă şi mănâncă pufuleţi dintr-o pungă pusă pe jos, chiar în colbul drumului. Oprim, şi prichindeii nu au nici o ezitare în a ne aborda, cu zâmbetul pe buze, pentru a ne cere nişte bani şi ceva de mâncare. Pentru ei Europa e încă departe, iar Parlamentul European nici măcar nu există". 

De ce mi se pare că lucrurile nu s-a schimbat foarte mult în aceşti trei ani? Şi nu vreau să închei înainte de a vă spune cum am intitulat, atunci, poza respectivă: La revedere Europa!   

Vălul Miresei

La circa o oră de mers cu maşina, pe traseul Zalău - Huedin - Răchiţele, sau, dacă vreţi, la câteva minute şi doi kilometri distanţă de satul fostului premier Emil Boc, iubitorii de natură şi frumos se pot bucura de atingerea fină a "Vălului Miresei", una dintre cele mai impresionante cascade din România. O legendă locală spune că numele cascadei cu o cădere de apă  de peste 30 de metri vine de la faptul că, demult, o mireasă ar fi căzut de pe stâncile abrupte din zonă, iar voalul ei a rămas agățat pe stânci. Acolo, nuntașii s-au oprit și au început să plângă, dând astfel naştere unei cascade. Privit de aproape, şuvoiul de apă ce alunecă pe pietre formează un "văl" de stropi fini şi răcoritori, într-o zi toridă de vară. O imagine şi senzaţii copleşitoare, într-o zonă care chiar merită văzută.

Floare-albastră, floare-albastră

Avem o ţară în care agricultura ar trebui să dea un procent important din Produsul Intern Brut (PIB). Nu este aşa, iar motivele sunt multe şi greu de explicat în câteva rânduri. E de ajuns să spunem că agricultorii noştri nu vor să se asocieze nici în ruptul capului, amintindu-şi, probabil, de poveştile triste ale fostelor CAP-uri. Ţăranul român preferă să îşi lucreze palma lui de pământ, câştigată cu greu prin tribunale, cu plugul tras de cai. Sau, mai plastic şi sugestiv - dacă vreţi -, locuitorii satului Pericei, unde se cultivă vestita ceapă cu monument ce a ajuns şi în Cartea Recordurilor, preferă să îşi "rupă" spatele, an de an, plantând răsadurile de ceapă manual, fir cu fir şi refuzând totodată să se aşeze împreună la aceeşi masă, pentru binele comun. Ştiaţi sau nu, Sălajul are printre cele mai fărâmiţate terenuri agricole din ţară şi nu îmi dau seama ce ar putea schimba mentalitatea agricultorilor de la noi, pentru a-i determina să se asocieze, pentru a-şi putea vinde şi chiar depozita mai bine produsele pentru care asudă în fiecare campanie agricolă. Probleme ţăranilor nu ne împiedică însă să admirăm, într-o parcelă de câţiva metri pătraţi, cultivată cu grâu, frumuseţea fragilă şi albastră a unei flori de câmp, suprinsă de obiectivul aparatului de fotografia în pitoreasca zonă a Tusei.
"Şi te-ai dus, dulce minune/ Şi-a murit iubirea noastră/ Floare-albastră, floare-albastră/ Totuşi este trist pe lume" (Mihai Eminescu)